— Îi voi spune. N-ai nicio grijă, răspunse Landau dezinvolt.

Ar fi dorit să mai zâmbească o dată, doar pentru el, dar Landau nu o mai interesa. Se scotocea în geantă, căutând o carte de vizită pe care să i-o înmâneze, ceea ce omisese să facă până atunci. „ORLOVA, Ekaterina Borisovna”, imprimată pe o parte în chirilice, iar pe cealaltă cu caractere latine, precum şi „Octombrie” în ambele alfabete. I-o înmână, apoi coborî ţeapănă scara pompoasă, cu capul sus şi o mână pe balustrada lată de marmură, iar cu cealaltă târând sacoşa de plastic. Băieţii în haine de piele au urmărit-o din priviri până în hol. Iar Landau, în timp ce-şi vâra cartea de vizită în buzunarul de la piept, alături de o altă jumătate de duzină pe care le colectase în ultimele două ore, îi văzu urmărind-o şi le făcu cu ochiul. După o clipă de gândire, băieţii îi făcură şi ei cu ochiul, întrucât începuse o nouă eră de deschidere, iar o pereche de coapse frumoase ruseşti avea dreptul să fie admirată după merit, chiar de către un străin.

În timpul celor cincizeci de minute de distracţie care mai rămăseseră, Niki Landau se alătură cu toata inima petrecerii. Cântă şi dansă pentru o bibliotecară scoţiană cu o faţă sinistră, împodobită cu un şirag de perle. Povesti o anecdotă politică plină de duh despre doamna Thatcher unor funcţionari ai Agenţiei de Stat pentru Drepturile de Autor, VAAP, care izbucniră brusc în hohote de râs. Tămâie trei individe de la editura Progres şi, după o serie de curse dus-întors la servieta diplomat, le oferi fiecăreia o amintire a şederii sale, dat fiind că Landau era generos de la natură şi îşi amintea numele şi promisiunile făcute, tot aşa cum îşi amintea atâtea alte lucruri, cu exactitatea unei minţi neîmpovărate. Dar în tot acest timp şi-a ţinut servieta discret sub observaţie şi, chiar înaintea plecării oaspeţilor, continuă să o ţină cu mâna stângă, în timp ce cu dreapta îşi lua rămas-bun. În autocarul special ce-i aştepta pe reprezentanţii străini pentru a-i duce la hotel, a ţinut-o pe genunchi, alăturându-se corului de cântece deocheate, condus ca de obicei de Spikey Morgan.

— Atenţie, băieţi, sunt doamne de faţă! îi avertiză Landau şi, ridicându-se în picioare, le ordonă să tacă atunci când pasajele erau prea deşucheate după părerea lui. Însă chiar atunci când făcea pe marele dirijor, ţinea strâns de mânerul genţii diplomat.

În faţa hotelului, se învârtea cârdul obişnuit de peşti, vânzători de droguri şi şmenari; împreună cu supraveghetorii lor KGB-işti, urmăriră cu atenţie intrarea grupului. Dar Landau nu observă nimic neobişnuit în comportarea lor care să-l neliniştească, aceştia nefiind nici prea atenţi, nici prea degajaţi.

Bătrânul mutilat de război care supraveghea culoarul ce ducea la lifturi îi ceru, ca de obicei, permisul de intrare în hotel, dar, atunci când Landau, care îi mai dăduse vreo sută de ţigări Marlboro, îl întrebă acuzator în rusă de ce nu era în seara aceea în oraş, flirtând cu iubita lui, acesta râse strident şi îl plesni amical pe umăr.

„Dacă încearcă să-mi întindă o cursă, gândeam eu, mai bine m-ar umfla urgent, înainte ca urma să se răcească, Harry, mi-a povestit el ulterior, de parcă ar fi ţinut cu inamicul, nu cu el însuşi. Când întinzi o cursă, Harry, trebuie să te mişti repede, astfel încât probele să se afle încă asupra victimei”, explică el, ca şi cum şi-ar fi petrecut toată viaţa încolţindu-i pe oameni.

— Barul de la Naţional, la nouă, îi spuse Spikey Morgan plictisit, în timp ce se înghesuiau să iasă din ascensor la etajul IV.

— Poate că da, poate că nu, îi răspunse Landau. Nu prea sunt în apele mele, ca să fiu sincer.

— Slavă Domnului, spuse Spikey căscând şi se angajă cu un pas greoi pe coridorul întunecat ce ducea la camera sa, sub privirile răutăcioase ale supraveghetoarei de etaj. Ajungând în faţa camerei sale, Landau se înarmă cu curaj înainte de a introduce cheia în broască. „Vor acţiona acum, gândi el. Aici şi acum ar fi momentul cel mai potrivit să mă înhaţe cu manuscris cu tot.”

Dar când păşi înăuntru, încăperea era goală, totul se afla la locul său şi se simţi ca un idiot că avusese suspiciuni. „Încă în viaţă”, gândi el, punând servieta diplomat pe pat. Trase cât putu de bine perdelele cât o batistă, adică până la jumătate, şi atârnă inutilul anunţ „Nu deranjaţi” la uşă, pe care o încuie. Îşi goli buzunarele costumului, inclusiv cel în care punea cărţile de vizită primite, îşi scoase haina şi cravata, brăţările metalice care-i ţineau mânecile, iar în cele din urmă cămaşa. Scoase din frigider o sticlă şi-şi turnă un deget de votcă cu lămâie, apoi sorbi o înghiţitură. Landau nu era cu adevărat un băutor, îmi explică el, dar când se afla la Moscova îi plăcea să încheie ziua cu o votcă mică cu lămâie. Luând paharul în baie, stătu în faţa oglinzii vreo zece minute bune, examinându-şi cu îngrijorare rădăcina părului în căutarea unor fire albe, acoperind punctele dezonorante cu o loţiune nouă care făcea minuni. Satisfăcut de munca sa, îşi înveli creştetul capului cu un turban sofisticat din cauciuc pe post de cască de baie şi făcu un duş, în timp ce cânta binişor I am the very model of a modern major-general. Se frecă puţin cu prosopul pentru a-şi menţine tonusul muscular, îşi trase pe el un halat înflorat, viu colorat şi se întoarse în pas de marş în dormitor, cântând în continuare.

Făcea toate acestea, pe de-o parte, pentru că aşa obişnuia şi avea nevoie astă-seară să simtă familiaritatea propriei rutine, dar, pe de altă parte, pentru că era mândru că dăduse şi el o dată naibii prudenţa şi că nu găsise douăzeci şi cinci de motive puternice pentru a nu acţiona, aşa cum ar fi putut să procedeze în zilele acestea.

„Era o doamnă, era speriată, avea nevoie de ajutor, Harry. Când a mai refuzat Niki o doamnă?” Şi dacă s-a înşelat în privinţa ei, ei