bine, înseamnă că l-a dus de nas ca pe un copil şi nu-i mai rămânea decât să-şi ia periuţa de dinţi şi să se prezinte la porţile închisorii Lubianka pentru cinci ani de cercetare fără voie a excelentelor graffiti de acolo. Prefera să fie dus de nas de douăzeci de ori decât să respingă fără motiv o femeie. Acestea fiind spuse, chiar dacă doar în minte, pentru că mai era încă prevăzător faţă de existenţa microfoanelor, Landau scoase pachetul din servietă şi, cu o oarecare sfială, se apucă să desfacă sfoara, fără să o taie, aşa cum îl învăţase sfânta lui mamă, a cărei fotografie era cuibărită cu pioşenie în portvizitul său. „Au aceeaşi strălucire, gândi el cu o plăcută aducere-aminte, în timp ce se ocupa cu răbdare de nod. Tenul slav. Ochii slavi, zâmbetul. Două frumoase fete slave, una lângă alta. Cu singura diferenţă că una din ele, Katia, nu sfârşise la Treblinka.”

Nodul cedă, în sfârşit. Landau înfăşură sfoara şi o puse pe pat. „Trebuie să ştiu, înţelegi, dragă, îi explica el în minte Ekaterinei Borisovna. Nu vreau să-mi vâr nasul unde nu mă priveşte, nu sunt scotocitor din fire, dar dacă trebuie să păcălesc vama moscovită, ar trebui să ştiu cu ce-i trag pe sfoară, pentru că îmi va fi de ajutor.”

Cu delicateţe, ca să nu o rupă, folosindu-şi ambele mâini, Landau desfăcu hârtia maronie. Nu se vedea cu adevărat în pielea unui erou, cel puţin nu încă. Ceea ce reprezenta un pericol pentru o frumuseţe moscovită putea să nu fie primejdios pentru el. Crescuse cunoscând durităţile, o ştia. Cartierul londonez East End nu oferise o cură de odihnă unui imigrant polonez de zece anişori, iar Landau avusese partea sa de buze şi nasuri sparte, de degete zdrobite, de foame. Dar dacă l-ai fi întrebat acum sau oricând în ultimii treizeci de ani care era definiţia dată de el eroului, ţi-ar fi răspuns fără nicio ezitare că eroul era primul care o ştergea pe uşa din dos când era nevoie de un voluntar.

Oricum ar fi fost, privind conţinutul pachetului în hârtie de ambalaj, Niki era sigur de un lucru: i se pusese pata. Avea timp berechet să-şi explice mai târziu când nu avea lucruri mai bune de făcut. Dar dacă în noaptea aceasta trebuia făcută o treabă necurată, Niki Landau era omul potrivit pentru ea. „Pentru că atunci când i se pune pata lui Niki, este de neegalat, Harry, o ştiu toate fetele.”

Primul lucru pe care îl văzu a fost plicul. Observă cele trei carnete de sub plic, toate legate cu un elastic lat, de genul acelora pe care le păstrezi întotdeauna, dar cărora nu le găseşti niciodată vreo utilizare. Ceea ce i-a reţinut însă mai întâi atenţia a fost plicul, deoarece purta scrisul ei, un scris îngrijit de şcolăriţă care îi confirma imaginea de puritate pe care o reţinuse. Un plic pătrat, cafeniu, lipit cam prost şi adresat „Personal domnului Bartholomew Scott Blair, urgent”.

Scoţându-i elasticul, Landau îl ţinu în lumină, dar era opac şi nu lăsa să se vadă nicio umbră. Îl pipăi între degetul gros şi cel arătător. Conţinea o foaie, cel mult două. „Domnul Scott Blair s-a angajat să-l publice cu discreţie, îşi aminti el. Domnule Landau, dacă iubiţi pacea… daţi-l imediat domnului Scott Blair. Doar domnului Scott Blair… este un semn de încredere.”

„Are încredere şi în mine”, gândi el. Întoarse plicul. Pe spate nu scria nimic.

Întrucât nu se pot afla prea multe dintr-un plic maroniu lipit şi întrucât din principiu nu citea corespondenţa personală a lui Barley şi nici a altcuiva, Landau deschise servieta din nou şi, căutând în compartimentul cu papetărie, scoase un plic obişnuit, pe clapa căruia era imprimat elegant: „De la biroul domnului Nicholas P. Landau”. Strecură în el plicul cafeniu şi îl lipi. Mâzgăli „Barley” pe el şi îl puse în compartimentul etichetat „Relaţii”, în care se aflau diverse, ca de pildă cărţi de vizită pe care i le strecuraseră în mână tot felul de necunoscuţi şi notiţe cu diverse comisioane pe care promisese să le facă pentru câte cineva, ca de pildă editoarea care avea nevoie de rezerve pentru pixul ei Parker sau funcţionarul de la Ministerul Culturii care dorea un tricou cu Snoopy pentru nepotul său, sau doamna de la „Octombrie” care întâmplător trecuse pe acolo în momentul în care îşi strângea standul.

Iar Landau făcu acest lucru, întrucât instinctul unei meserii pe care nu o învăţase niciodată îi dicta că primul lucru ce i se impunea era să ţină plicul cât mai departe posibil de carnete. Dacă acestea s-ar fi dovedit aducătoare de necaz, dorea ca nimic să nu indice o legătură între ele şi scrisoare. Şi invers. Avea dreptate. Cei mai multilaterali şi mai experimentaţi instructori ai Serviciului, unşi cu toate alifiile cunoscute, nu i-ar fi putut da un sfat mai bun.

Doar atunci luă cele trei carnete, scoase elasticul, trăgând cu urechea la cel mai mic zgomot de paşi de pe coridor. „Trei carnete ruseşti amărâte”, reflecta el, alegându-l pe cel de deasupra şi întorcându-l încet. Legat în carton ilustrat grosolan, cu cotorul de pânză uzată. Două sute şi douăzeci şi patru de file din hârtie de proastă calitate şi prost fălţuite, in-quarto, dacă Landau îşi amintea bine de pe vremea când se ocupa de papetărie, vândute cu circa douăzeci de copeici la orice librărie mai ca lumea, cu condiţia ca marfa să se fi livrat şi să stai la coada la care trebuia în ziua nimerită.

În sfârşit, deschise carnetul şi parcurse prima pagină.

„E într-o ureche fata asta, gândi el, încercând să-şi reprime indignarea. A căzut în mâinile unui scrântit. Biata fată.”

Mâzgălituri fără sens, făcute de un nebun, cu o peniţă de desen, în tuş, în mare viteză, cu furie, în sus şi-n jos. Pe margine, de-a latul şi de-a lungul. În diagonală, călare pe text, asemenea scrisului ilizibil al unui medic. Pigmentate cu semne de exclamare şi cu sublinieri tâmpite. O parte era în caractere chirilice, altă parte, în caractere latine. „Creatorul creează creatori, citi el în engleză. A fi. A nu fi. A contra-fi.” Urma