surpriză dacă acest argument ar fi fost folosit de susţinătorii acestei propuneri ca un răspuns la principala dificultate pe care o întâmpină ea. Venind însă de la oponenţii ei, el are un caracter destul de ciudat. Ceea ce este avansat ca obiecţie constituie supapa de siguranţă a sistemului propus. Dacă, într-adevăr, toate marile talente ale ţării ar putea fi atrase în serviciul cârmuirii, o propunere destinată atingerii acestui rezultat ar putea foarte bine să inspire nelinişte. Dacă fiecare dintre activităţile sociale care cer o colaborare organizată sau care cer vederi largi şi profunde s-ar afla în mâinile cârmuirii şi dacă în serviciul acesteia s-ar afla, peste tot, oamenii cei mai pricepuţi, atunci cultura vastă şi inteligenţa versată din ţară, cu excepţia celei speculative, s-ar concentra toată într-o numeroasă birocraţie pe care tot restul comunităţii ar trebui să se bizuie pentru orice problemă; mulţimea pentru a fi dirijată şi îndrumată în tot ceea ce face; cei pricepuţi şi care au anumite aspiraţii, pentru a fi avansaţi. A fi adus în rândurile acestei birocraţii şi, odată admis, a urca în ierarhia ei ar deveni singurele scopuri ale ambiţiei oamenilor. Sub un asemenea regim, nu numai că publicul din afară ar fi, din lipsă de experienţă, nepregătit pentru a critica sau controla modul de lucru al birocraţiei, dar, chiar dacă prin accidentele despotismului sau prin funcţionarea firească a instituţiilor populare s-ar ridica în vârful ierarhiei unul sau mai mulţi conducători cu înclinaţii reformiste, nu s-ar putea face nici o reformă dintre cele care ar fi împotriva intereselor birocraţiei. Aceasta este trista condiţie a Imperiului Rus, după cum arată relatările celor ce au avut îndeajuns ocazia de a face constatări. Ţarul însuşi este neputincios în faţa birocraţiei; el poate trimite pe oricare dintre membrii acestei birocraţii în Siberia, dar nu poate guverna fără ei ori împotriva voinţei lor. Asupra fiecărui decret al său ei pot exercita un veto tacit, prin simpla abţinere de la aducerea lui la îndeplinire. În ţări cu o civilizaţie mai avansată şi cu un spirit mai nesupus, e firesc că publicul, obişnuit să se aştepte ca statul să facă totul în locul lui sau, cel puţin, obişnuit să nu facă nimic fără a cere statului nu doar permisiunea, ci chiar şi indicaţii privind modul cum trebuie făcut orice lucru, face răspunzător statul de orice lucru rău care i se întâmplă, iar atunci când gravitatea răului e atât de mare încât nu-l mai poate îndura, se ridică împotriva cârmuirii şi face ceea ce se cheamă o revoluţie; după care altcineva, cu sau fără autoritate legitimă din partea naţiunii se înscăunează, începând să dea ordine birocraţiei, şi totul continuă la fel ca înainte; birocraţia rămâne neatinsă şi nimeni altcineva nu o poate înlocui.

O privelişte foarte diferită ne înfăţişează popoarele obişnuite să-şi trateze ele însele afacerile. În Franţa, întrucât o bună parte dintre cetăţeni au fost cândva angajaţi în serviciul militar activ, numeroşi dintre aceştia ajungând cel puţin până la gradul de subofiţer, se pot găsi, în orice insurecţie populară, mai multe persoane competente care să ia conducerea şi să schiţeze un plan de acţiune acceptabil. Iar ce pot face francezii în chestiuni militare, americanii pot face în toate genurile de activitate socială; rămas fără conducere, orice grup de americani poate să-şi organizeze la repezeală una şi să continue acea activitate sau o alta cu suficientă pricepere, ordine şi hotărâre. Aşa ar trebui să fie orice popor liber; el nu se va lăsa niciodată robit de un om sau de un grup de oameni pentru că aceştia pot apuca şi stăpâni frâiele administraţiei centrale. Nici o birocraţie nu poate spera să determine un asemenea popor să facă sau să suporte ceva ce îi repugnă. Dar acolo unde totul se face prin mijlocirea unei birocraţii, nici un lucru căruia birocraţia i se împotriveşte cu adevărat nu se poate realiza. Rânduiala, în asemenea ţări, este aceea de a organiza pe toţi cei înzestraţi cu experienţă şi pricepere practică într-un singur grup disciplinat destinat cârmuirii celorlalţi; şi cu cât această organizaţie este ea însăşi mai desăvârşită, cu cât izbuteşte mai mult să atragă în rândurile sale şi să formeze pentru sine persoanele cele mai capabile de la toate nivelurile societăţii, cu atât este mai desăvârşită robia tuturor, inclusiv a membrilor birocraţiei. Căci guvernanţii sunt sclavii propriei lor organizări şi discipline, în aceeaşi măsură în care cei guvernaţi sunt sclavii lor. Un mandarin chinez este în aceeaşi măsură unealta şi creaţia despotismului ca şi cel mai umil plugar. Un iezuit este, ca individ, sclav al ordinului său până în ultimul grad de înjosire, deşi ordinul însuşi există pentru a asigura puterea colectivă şi importanţa membrilor săi.

De asemenea, nu trebuie uitat că atragerea principalelor capacităţi din ţară în corpul guvernant se dovedeşte a fi, mai devreme sau mai târziu, un lucru fatal pentru activitatea spirituală şi aptitudinea de a progresa a corpului însuşi. Încătuşaţi la un loc cum sunt – formând un sistem care, la fel ca toate sistemele, acţionează în mod inevitabil pe baza unor reguli fixe –, membrii corpului oficial suferă tentaţia permanentă de a se scufunda într-o rutină leneşă ori, dacă părăsesc când şi când cercul în care se învârtesc ca nişte căluşei de bâlci, sunt expuşi pericolului de a se repezi să facă cine ştie ce lucru imatur şi nechibzuit care a trăsnit prin mintea vreunuia dintre membrii de frunte ai corpului respectiv; iar singurul mod de a ţine sub control aceste tendinţe strâns legate, deşi în aparenţă opuse, singurul stimul ce ar putea menţine capacităţile corpului respectiv la un nivel înalt este posibilitatea ca el să fie supus criticilor vigilente ale celor la fel de competenţi din afara sa. Este, de aceea, neapărat necesar să existe, independent de cârmuire, mijloacele necesare de a forma aceste competenţe şi de a le oferi ocaziile şi experienţa necesară pentru a putea judeca corect marile chestiuni de ordin practic. Dacă am avea tot timpul la dispoziţie un corp abil şi eficient de funcţionari