– Marele vizir Khalil nu a greşit când a încercat să-mi demonstreze că armatele mele sunt nepregătite. V-am încărcat cu decoraţii şi onoruri. Am avut încredere în voi. Constat însă că m-am înşelat! Încep să cred că nu sunteţi decât o şleahtă de arivişti! Numai aşa se pot explica eşecurile noastre repetate. Vă asigur că voi face să înceteze această stare de lucruri! Voi înlătura neghina din înaltele comandamente ale armatei! Dacă voi fi silit să ridic asediul Constantinopolelui, vor cădea multe capete! Sub zidurile acestui oraş voi lăsa şiruri de morminte în care-şi vor găsi odihna de veci generali şi viziri descăpăţânaţi de securea călăului!

* * *

Paşii lui Emin-Paşa, trimisul turc, răsunau pe lespezile de piatră ale sălii tronului din palatul domnesc de la Curtea-de-Argeş. Demnitarul osmanlâu era purtătorul unui important mesaj al sultanului către Voievodul Valahiei.

Aşezat pe scaunul său domnesc, Vladislav al II-lea păstra o imobilitate de statuie. Privirile lui căutau pe deasupra turbanului împodobit cu pene albe al emisarului otoman, părând că ar contempla o frescă de deasupra uşii de la intrare.

Emin-Paşa se opri în faţa tronului, salută ducând mâna la inimă, la buze şi la frunte, dar nu puse genunchiul în pământ, aşa cum se cuvenea în faţa unui principe suveran. Vodă Vladislav ripostă la această voită încălcare a protocolului înclinând uşor capul, dar fără să se ridice în picioare. Turcul remarcă nuanţa şi se încruntă. Rosti apoi cu aroganţă:

– Puternicul meu stăpân, Înălţimea-sa Sultanul Mehmed Khan, îţi trimite salutul său. După cum prea bine ştii, Padişahul se află în război cu împăratul sperjur Constantinos. Toţi principii şi emirii aflaţi sub protecţia Imperiului Otoman şi-au trimis contingente de trupe sub zidurile Constantinopolelui, spre a-şi manifesta solidaritatea şi supunerea faţă de suzeranul lor, puternicul şi neînvinsul Sultan al turcilor. Augustul meu suveran îţi cere să-ţi repari neîntârziat greşeala, trimiţând trupe călări şi pedestre, care să-şi aducă aportul la victoria pe care o vom obţine în curând asupra Bizanţului. Înălţimea-sa Mehmed al II-lea îţi mai cere să aduni în grabă tributul pe care i-l datorezi, precum şi o contribuţie suplimentară de război de zece mii de piaştri roşii!

Emisarul turc tăcu. Îşi sprijini mâna stângă de mânerul iataganului şi, luându-şi o atitudine plină de sfidare, aşteptă răspunsul lui Vodă.

Boierii din Sfatul Domnesc, prezenţi la ceremonie, se priviră, stăpânindu-şi mânia. Nici Mircea cel Bătrân şi nici Vlad Dracul n-ar fi îngăduit un asemenea limbaj. Numai că astăzi Valahia era slăbită după necontenitele lupte fratricide care o frământaseră decenii de-a rândul. Se întrebau cum va ieşi Vodă Vladislav din impas, căci îl ştiau înclinat spre pace. Acum ţării i-ar fi trebuit un Domn energic, cu pumn de fier, îşi ziceau ei. Vladislav simţea privirile boierilor îndreptate asupra lui şi mai ştia că de cuvintele sale de azi urma să atârne viitorul domniei.

– Emin-Paşa, ţara noastră mică şi săracă are nevoie de toţi fiii ei spre a-i păstori turmele, spre a-i munci ogoarele, spre a-şi îndeplini îndatoririle obşteşti. Nouă nu ne plac războaiele. Nu ne place să le facem şi nici să ne agăţăm de pulpana celor care le fac. Sultanul Mehmed Khan ne cere să-i trimitem trupe româneşti care să se bată alături de turci sub zidurile Constantinopolelui. Să aminteşti Înălţimii-sale că, potrivit capitulaţiei încheiate între Sultanul Baiazid şi Mircea Voievod, principatul Valahiei se guvernează după propriile sale legi, fără nici un amestec din afară. Domnul are dreptul de a declara război sau de a face pace după cum îi dictează interesele ţării şi ale poporului. Capitulaţie - să ţii bine minte acest lucru, Emin-Paşa - nu înseamnă capitulare. Capitulaţie înseamnă înţelegere, tratat, şi vine de la italienescul capitare, a termina, a încheia, a se lega. Nu avem de gând să luăm parte la războiul pe care-l purtaţi împotriva Imperiului Roman de Răsărit, de care ne leagă nu numai latinitatea originară, ci şi ortodoxismul... Tributul ţi-l vom plăti, fiindcă în capitulaţie este prevăzută obligaţia noastră de a achita tezaurului imperial otoman trei mii de piaştri roşii anual. Nu vom suplimenta această sumă cu nici un fel de contribuţie. Vistieria noastră este secătuită, fiindcă războaiele din ultimii ani au pustiit ţara mai rău decât nişte invazii de lăcuste.

Emin-Paşa îşi încleştă mâna pe iatagan.

– Suntem informaţi că românii, supuşi de-ai tăi, se luptă alături de romei pe zidurile Constantinopolelui.

Vladislav replică impasibil:

– Supuşii mei nu sunt robii mei. Nu îmi pot atribui stăpânirea simţămintelor, a convingerilor lor.

– Acesta este ultimul cuvânt al Măriei-tale?

– Ultimul!

Emin-Paşa salută scurt, se răsuci pe călcâie şi părăsi furios sala tronului.

Vladislav ştia că sultanul nu-i va ierta gestul său de independenţă. Într-un fel sau într-altul va trebui să plătească pentru îndrăzneala de a fi înfruntat puterea otomană. Dar nu-i părea rău. Îşi făcuse datoria!

* * *

Consiliul imperial întrunit în miez de noapte la palatul Blachernelor arăta ca o adunare de fantome. Înalţii demnitari, militari sau civili - palizi, nedormiţi, nervoşi - purtau pe veşmintele lor mototolite urme de ţărână şi de sânge. Nu avuseseră timp să-şi schimbe hainele. Mai toţi veniseră direct de pe ziduri, unde se luptaseră până în ultima clipă.

După ce absentase de la câteva şedinţe, senatorul Kalamides îşi reluase locul la masa lungă a consiliului.

Recâştigase bunăvoinţa basileului, făcând o importantă donaţie în bani pentru armată, gest calculat, pe care-l repetaseră cu zgârcenie şi alţi demnitari.

Marele amiral Notaras luă cel dintâi cuvântul:

– Sire, ordinul Majestăţii-voastre, potrivit căruia echipajele navelor creştine urmează să debarce, spre a întări unităţile militare de pe ziduri, a fost executat parţial şi cu preţul unor mari dificultăţi. Marinarii noştri s-au supus imediat acestei porunci, în schimb, veneţienii au protestat, susţinând că s-au înrolat marinari pe corăbiile Serenissimei Republici şi nicidecum mercenari în armata imperială bizantină. Cei mai îndărătnici au ameninţat cu moartea pe ofiţerii însărcinaţi a aduce la îndeplinire ordinul Majestăţii-voastre. Au trebuit să intervină personal, şi cu riscul vieţii lor, căpitanii Alvisio Diedo şi Gabriele Trevisan spre a potoli spiritele. După discuţii furtunoase, marinarii veneţieni s-au învoit să-şi părăsească navele, pe care le-au lăsat însă în paza unor oameni de-ai lor. Marinarii genovezi au