Roman, generalii Chrisogeorghis şi Ravduhas încercau să străpungă cu privirile întunericul care acoperea poziţiile inamice. Ici şi colo jăraticul unor focuri de tabără făceau, prin contrast, şi mai neagră bezna din jur.

– Liniştea asta e înşelătoare, zise Chrisogeorghis.

– I-a ajuns şi pe ei oboseala, opină Ravduhas. Oamenii noştri sunt istoviţi. Uite-i, dorm pe unde pot!

Arătă cu mâna mogâldeţele întinse pe lespezile de piatră.

– În câte suntem astăzi, Ravduhas?

– Mai, şapte, Clarissime!

Un soldat aduse celor doi generali câte o cană de ceai fierbinte. Chrisogeorghis sorbi câteva înghiţituri din băutura reconfortantă.

– Proviziile de ceai sunt pe terminate, zise Ravduhas. Şi cu alimentele stăm tare prost.

Un soldat care dormea aproape de cei doi generali suspină prin somn şi se întoarse pe partea cealaltă.

La postul său de comandă, Karagea-Paşa încerca să dea la o parte cu puterea privirilor perdelele de întuneric. Ofiţerii lui de ordonanţă stăteau nemişcaţi, aşteptând ordine.

Din înălţimea colinei ce-i servea drept post de observaţie, padişahul - înfiorat de răceala nopţii - îşi freca mâinile spre a şi le încălzi. Aştepta cu nerăbdare semnalul atacului.

– Ai să vezi astăzi, prinţule Radu, cum se cucereşte o cetate! se adresă vlăstarului domnesc care dormita pe cal în stânga sa.

– Da, Sire! bâigui Radu, toropit de somn.

– Este prima ta bătălie, nu-i aşa? Prima bătălie la care asişti de aproape?

– Da, Sire!

– Alături de mine ai să înveţi meseria de ostaş! Ai s-o înveţi ca nimeni altul!

– Da, Sire!...

Căpitanul Bogdanovici, comandantul uneia dintre companiile sârbeşti încadrate în armata otomană, se uita cu tristeţe ta soldaţii lui care aşteptau să intre în luptă. Se gândea la ciudăţeniile soartei care îl mâna pe el şi pe sârbii săi, creştini pravoslavnici, să se bată pentru victoria Islamului. „Mai mare păcatul!” zise pentru sine, scuipând cu greaţă.

Sultanul se întoarse către principele Mahmud Anghelos, care stătea în dreapta sa, laolaltă cu Hamza-Paşa.

– Ce face Karagea? De ce nu dă semnalul? În curând are să se crape de ziuă! Hamza, trimite un curier la Karagea şi întreabă-l ce are de gând?

Ultimul lui cuvânt fu acoperit de sunetul limpede al unei goarne, care se înălţă în zbor peste capetele mulţimii de soldaţi. Alte sunete de goarnă, tot atât de cristaline, se auziră în depărtare. Strigăte de luptă ţâşnite din zeci de mii de piepturi răbufniră într-un asurzitor torent. Masele de turci se puseră în mişcare, revărsându-se asupra zidurilor.

Sultanul auzea urletele excitate ale războinicilor săi, clinchetul de arme, bubuiturile artileriei, tropotul ropotit al şarjelor de cavalerie. Dinspre ziduri se ridica un vuiet inform, ca şi când s-ar fi prăvălit o avalanşă. „De s-ar lumina mai repede de ziuă!” murmură sultanul, mistuit de nerăbdare. Era dornic să afle cu câteva clipe mai devreme chipul în care se desfăşura asaltul. Primii curieri sosiră, aducând veşti din diferite puncte ale frontului:

„Primele coloane au atins cu preţul unor grele lupte corp la corp poarta Charisia”, raporta Karagea-Paşa.

„Infanteria noastră, întărită de puternice detaşamente de spahii şi de ieniceri, a străpuns apărarea inamică la poarta Sf. Roman”...

„La poarta Blachernelor trupele noastre atacă în valuri”...

„De-a lungul zidurilor dintre poarta Melandesia şi poarta Sigma, diviziile din Anatolia se străduiesc să dea peste cap apărarea inamicului care se cramponează de poziţiile sale”, raporta, Işak-Paşa.

„Artileria noastră de pe înălţimile Perei, precum şi tunurile de pe navele şi platformele plutitoare amenajate în Cornul de Aur trag asupra fortificaţiilor lui Heraelius şi asupra porţii Sf. Theodora”, raporta Zaganos-Paşa.

Sultanul era mulţumit. Forţele otomane atacaseră simultan pe întreg frontul, spre a angaja trupele inamice în totalitatea lor şi a le fixa pe propriile poziţii, astfel încât să nu rămână unitate duşmană disponibilă care să poată fi trimisă în zonele expuse unor străpungeri.

Când cerul prinse a se lumina în vioriu spre soare-răsare, conturând zidurile, Mehmed începu să desluşească treptat furnicarul bătăliei. Spre dezamăgirea sa, turcii nu obţinuseră rezultate remarcabile, în ciuda asalturilor repetate. Ghiaurii apărau zidurile cu îndărătnicie. Aruncau peste asediatori bolovani, apă fiartă, substanţe inflamabile, săgeţi, provocând mari pierderi.

Sultanul auzi un fâşâit caracteristic: cursa dementă a unei ghiulele care se apropia de punctul său de observaţie. Cu o bufnitură seacă, proiectilul reteză capul unui aghiotant imperial din preajma lui Radu şi seceră torsul unui paşă. Trupurile mutilate ale celor doi militari se prăbuşiră din şa, rămânând cu picioarele agăţate în scări. Speriaţi, caii rămaşi fără stăpân o luară la fugă, târându-le cadavrele prin iarbă.

Zgomotul proiectilului îl făcu pe sultan să întoarcă instinctiv capul spre Radu. Când îl văzu teafăr, respiră uşurat.

– Puiul de leu trebuie să se înveţe de mic cu mirosul sângelui! Nu ţi-a fost frică de moarte, Radule?

Tânărul prinţ râse, arătându-şi dinţii mici şi albi.

– Nu mi-a fost, căci în prezenţa Înălţimii-tale, moartea nu mă poate atinge!

Sultanul zâmbi încântat de replica vlăstarului domnesc, apoi îşi întoarse privirile spre fortificaţii. Treptat, bucuria din ochi i se stinse. Bătălia se desfăşura sterilă...

După trei ore de eforturi istovitoare şi inutile, Karagea-Paşa se văzu nevoit să ordone încetarea luptei şi retragerea unităţilor otomane pe poziţiile de plecare. Işak-Paşa şi Zaganos-Paşa îi urmară exemplul. Asaltul eşuase...

După-amiază turcii atacară din nou, cu forţe superioare.

– Constantinopolele trebuie să cadă înainte de miezul nopţii! ordonă sultanul generalilor.

La poarta Sf. Roman, cavalerul Giustiniani, cu mercenarii săi, execută o ieşire spectaculoasă, măcelărind sute de turci. În zona râului Lycus, Amer-Beg, un turkoman uriaş, purtătorul de drapel al lui Karagea-Paşa, urmat de un puternic detaşament, izbuti să se caţere pe ziduri şi să fluture, acolo sus, steagul verde. Încurajaţi de isprava lui, osmanlâii îşi sporiră violenţa atacurilor. Un băieţandru firav, cu chip de fată, dar cu suflet nebiruit, paj al împăratului Constantinos, se strecură ca o şopârlă prin învălmăşeală şi, apropiindu-se prin surprindere de Amer-Beg, îi străpunse cu sabia beregata. Purtătorul steagului verde se prăbuşi, lovit de moarte. Camarazii lui îl răzbunară, năpustindu-se asupra pajului şi sfârtecându-l cu hangerele. Un contraatac violent, dirijat de generalul Chrisogeorghis personal, izgoni pe osmanlâii care se instalaseră pe ziduri.

Umbrele serii prinseră să coboare asupra câmpului de bătălie, când Mehmed, scârbit de incapacitatea generalilor săi, părăsi punctul de observaţie şi se întoarse la marele cartier imperial. O oră mai târziu, asaltul otoman încetă. În aceeaşi noapte, padişahul îşi convocă generalii, îi