a putut, v-a furnizat informaţii preţioase asupra taberei creştine. Eşuarea veneţienilor de a incendia flota turcă din Cornul de Aur este datorită nouă. Şi care a fost mulţumirea pentru tot ce am făcut? Aţi scufundat o navă genoveză.

Zaganos îl întrerupse cu brutalitate:

– În primul rând, schimbă tonul! Te previn că nu stai de vorbă cu un reprezentant al autorităţilor bizantine! În al doilea rând, de unde voiai să ştie artileriştii noştri că nu au de-a face cu o navă-pirat? În portul Galatei sunt ancorate şi corăbii veneţiene şi corăbii genoveze. Cum să le deosebeşti? În al treilea rând, să nu uiţi că numeroşi genovezi luptă contra noastră. Giustiniani Longo, fraţii Bocchiardi şi atâţia alţii. Nici o grijă, toţi aceştia sunt înscrişi pe catastif! Preaînălţatul meu Stăpân v-a acordat garanţii în schimbul neutralităţii voastre. Dar asta nu înseamnă că vă e îngăduit să abuzaţi de bunăvoinţa lui!

Descumpănit de contraatacul vizirului armatei, Rafaele Giletti se întrebă ce atitudine să adopte. Bănuia că turcilor nu le-ar conveni un conflict deschis cu Galata, fiindcă Republica Genoveză s-ar simţi obligată să ia apărarea resortisanţilor ei. Şi Zaganos ştia acest lucru. Continuă deci pe un ton mai conciliant:

– Vom face o anchetă în legătură cu cazul semnalat de dumneata. Dacă se va dovedi că vasul scufundat este proprietatea unui genovez prieten al turcilor, va primi după război despăgubirile cuvenite.

– Nu putem aştepta despăgubirile până la calendele greceşti! se îmbăţoşă iarăşi Giletti. Cer să fiu primit de Înălţimea-sa Sultanul!

După câteva clipe de gândire, vizirul răspunse calm:

– Bine. Am să-ţi fac pe voie. Dar îţi atrag atenţia: să nu te joci cu focul!

Lui Giletti nu-i plăcu ameninţarea. Va avea el grijă să reclame sultanului comportamentul acestui personaj insolent. Când se văzu în faţa padişahului, înconjurat de ofiţeri cu chipuri crunte, ameninţătoare, îşi pierdu din siguranţă. După ce îi ascultă păsul, Mehmed îi dădu o replică dură:

– Navele creştine, indiferent de pavilion, intrate în ultimele luni în porturile constantinopolitane, n-au venit spre a face comerţ, ci pentru a-l ajuta pe basileul Bizanţului. Pentru mine vasele acestea sunt inamice şi le voi trata ca atare. Dacă voiau să facă un negoţ cinstit cu Orientul, trebuiau să se adreseze nouă, stăpânii legitimi ai Rumeliei şi ai Asiei Mici. De aceşti piraţi ne vom ocupa ceva mai târziu. Întoarce-te deci la podesta-ul tău şi transmite-i vorbele mele! Pe duşmani îi nimicesc! Pe prieteni îi protejez! Voi, genovezii din Galata, îmi sunteţi prieteni. Pe ceilalţi, lăsaţi-i pe seama noastră! Acum, pleacă! Drum bun!

Rafaele Giletti bolborosi câteva cuvinte de mulţumire şi părăsi înspăimântat cortul imperial. Când ieşi, se ciocni piept în piept cu Yakub-Paşa, care tocmai descălecase. Când şeful serviciului secret pătrunse în cort, sultanul analiza situaţia de pe front împreună cu generalii săi.

La apariţia lui Yakub, Mehmed ridică privirile de pe hartă.

– Ce-i cu tine?

– Sosesc de la Adrianopole, Înălţimea-ta, purtător al unei veşti bune ca mierea. Jacopo Foscari te încunoştinţează că a reuşit - prin oamenii lui - să amâne până la sfârşitul lui mai intervenţia flotei veneţiene în sprijinul Bizanţului.

Sultanul îşi pocni satisfăcut palmele.

– Două săptămâni răgaz? Bravo! Este mai mult decât ne trebuie. Nu-i aşa, Karagea?

Karagea-Paşa răspunse cu patos:

– În patruzeci şi opt de ore trupele noastre vor pătrunde în Constantinopole! Asaltul de mâine va fi hotărâtor!

– Prietenia tânărului Foscari s-a dovedit extrem de preţioasă, interveni Zaganos-Paşa. Ne asigură un interval de timp pe care-l vom exploata în cazul că asaltul de mâine nu se va încheia cu succesul aşteptat.

Vizirul armatei prefera să-şi asigure o portiţă de scăpare în cazul unui eşec al lui Karagea. Experienţa îl învăţase să fie mai prudent.

– Dar tu ce părere ai, Khalil? întrebă sultanul pe marele vizir care păstrase până atunci tăcerea.

– Mila lui Allah şi geniul Înălţimii-tale ne vor călăuzi pe drumul victoriei.

– Un răspuns frumos, dar prea general, rosti cu ironie sultanul.

Marele vizir lansă una dintre săgeţile lui psihologice, atât de supărătoare pentru padişah:

– Înălţimea-ta, răgazul obţinut de tânărul Foscari ne va îngădui să analizăm cu toată seriozitatea perspectivele politice şi militare mai apropiate sau mai îndepărtate ale actualei campanii şi să dăm totdeodată ascultare glasului raţiunii.

Mehmed îl privi în ochi.

– Cu alte cuvinte, să întrezărim o posibilă ridicare a asediului...

– Este preferabil să acorzi din timp unui act politic inevitabil semnificaţia unei concesii decât să fii silit a-l accepta mai târziu. Este o chestiune de nuanţă, care-ţi permite să-ţi păstrezi intact prestigiul.

– Replicile tale, Khalil, sunt mai alambicate decât oracolele Pythiei.

– Sunt rodul înţelepciunii şi al experienţei, Înălţimea-ta. Singurele avantaje ale vârstei înaintate.

Zaganos plasă atunci o frază menită să-l discrediteze pe Khalil prin implicaţiile ei ascunse:

– Este regretabil că marele vizir are atât de puţină încredere în armata otomană şi în conducătorii ei.

– Zaganos-Paşa, nu-mi place să mă las îmbătat de iluzii! ripostă Khalil.

Enervat, sultanul izbi cu cravaşa în carâmbul cizmei sale roşii. Discuţia luase o întorsătură neplăcută. O confruntare între adepţii şi adversarii războiului cu Bizanţul nu era oportună.

– Ori de câte ori scoatem sabia pentru a extinde puterea credinţei noastre, îndeplinim porunca Profetului, slăvit să-i fie numele!

Tonul lui nu îngăduia replică. Marele vizir socoti totuşi că ieşise învingător din acest duel oratoric, de vreme ce însuşi padişahul îi pusese capăt. Mehmed schimbă cel dintâi subiectul discuţiei, revenind la tânărul Foscari:

– Fiul dogelui merită o recompensă pe măsura serviciilor sale. Yakub, să-i trimiţi din partea mea, peste sumele convenite, o sută de perle fine, mari cât nuca, şi o sută de diamante.

– Aşa voi face, Mărite Stăpâne!

Mehmed se uită la soarele care se scufunda în norii murdari ce tiveau zarea, ca într-un smârc stropit cu sânge. Mâine, când astrul va răsări, roşu va fi şi pământul de sângele vărsat de ghiauri...

Zorii nu apucaseră încă să sfâşie valtrapurile negre ale nopţii, când sultanul se instală cu ofiţerii săi pe creasta colinei care domina valea râului Lycus şi arcul fortificaţiilor cuprinse între poarta Sf. Roman şi marele turn al Blachernelor. Vremea era răcoroasă, căci se stârnise un vânticel care risipise pâcla din ajun. Tabăra turcă era învăluită în linişte, încetase până şi glasul tunurilor.

Pe platforma turnului din flancul stâng al porţii Sf.