Basileul surâse trist.

– Îţi mulţumesc pentru gândurile tale frumoase, Cantacuzino. Şi nobilului cavaler Giustiniani îi mulţumesc pentru mărinimoasa lui ofertă. Poate că prezenţa mea în Moreea ar fi de un oarecare folos. Dar aici, în Constantinopole, sunt mai necesar. Plecarea mea ar nărui moralul apărătorilor oraşului. Nu! Nu-mi este îngăduit să-mi părăsesc capitala, tronul, poporul!

Căpitanul are datoria să se salveze ultimul de pe corabia care se scufundă! Dacă îmi este scris să pier apărând zidurile acestui oraş, nu-mi rămâne decât să mă supun destinului! Folosiţi prima variantă, Cantacuzino! Trimiteţi brigantina!

* * *

În miez de noapte, o brigantină cu doisprezece oameni la bord se desprinse de cheiul micului port Bucoleon, din extremitatea sudică a Constantinopolelui, şi după ce străbătu rada, ocrotită de diguri durate în piatră, ieşi în larg. La pupa flutura pavilionul turc, iar membrii echipajului purtau turbane, şalvari şi papuci cu vârf ascuţit, curbat în sus, după moda orientală. Hârtiile de bord indicau drept proprietar al vasului pe un oarecare Ahmed Reşat, neguţător de măsline şi de uleiuri vegetale din Antalya. Documentele mai precizau că nava adusese un transport de măsline destinat serviciului de aprovizionare al armatei otomane concentrate în jurul Constantinopolelui, iar acum se înapoia la Antalya, spre a aduce un transport de untdelemn.

Când brigantina ieşi din radă, căpitanul porunci în turceşte să se ridice toate pânzele. Marinarii îşi îndeplineau atribuţiile expeditiv şi în cea mai adâncă tăcere. Căpitanul stătea lângă cârmaci şi scruta întunericul, gata să schimbe ruta dacă i-ar fi ieşit vreo corabie în cale. Totdeodată trăgea cu urechea spre a surprinde orice zgomot suspect care ar fi trădat apropierea vreunui vas inamic.

Un marinar tânăr, să tot fi avut 18 ani, tot umblând printre cordaje, se izbi cu fruntea de o parâmă. Durerea ascuţită îl făcu să scape o înjurătură în greceşte. Ecoul, o palmă grea, aspră şi noduroasă, îl izbi peste gură.

– Dacă ai poftă să înjuri, înjură pe turceşte! îi şopti cu ciudă un glas aproape de ureche. Ai uitat consemnul?

– Pe întunericul ăsta nu ne vede nici dracu! ripostă supărat tânărul, de data aceasta în turceşte, în vreme ce-şi masa fruntea pe care se şi iţise un cucui.

– Nu ne vede nimeni, dar ne poate auzi. Pe mare sunetele ajung foarte departe.

– Bine, Barbaiani. Am înţeles!

– Idiotule, numele meu este Amet! Bagă-ţi în cap treaba asta.

– Ssst! se auzi alt glas dinspre pupa. Brigantina înainta în tăcere. Căpitanul cunoştea atât de bine Marea de Marmara, încât se orienta ca în plină zi.

În ciuda veşmintelor orientale şi a documentelor de bord turceşti, întreg echipajul era grecesc, în frunte cu căpitanul Kristafis. Acesta avea misiunea să contacteze flota veneţiană şi pe căpitanul ei general Loredan. Kristafis şi oamenii de sub comanda lui ştiau la ce se puteau aştepta dacă ar fi fost capturaţi de turci. Spionajul era pretutindeni pedepsit cu moartea. Doar rafinamentele ei difereau de la popor la popor.

Căpitanul surprinse dinspre dreapta plescăitul ritmat al unor vâsle în apele mării.

– Cârma jumătate la stânga! porunci cu glas scăzut.

Deodată dinspre stânga se ivi din întuneric prova unui velier cu borduri negre, smolite.

– Ahoi! Ce navă este aceasta? întrebă pe turceşte un glas poruncitor.

– Brigantina „Karagubun” în drum spre Antalya! răspunse Kristafis cu cel mai curat accent turcesc.

Două decenii făcuse comerţ cu Orientul, însuşindu-şi la perfecţie limbile turcă, arabă, armeană şi ebraică.

– Opreşte şi înfăţişează documentele la control!

– Opresc şi înfăţişez documentele la control! repetă Kristafis potrivit uzanţelor navale.

Dar supunerea lui era doar o stratagemă spre a câştiga timp. Brigantina rapidă se îndepărtă de nava otomană cu borduri smolite, care rămase în urmă.

– Opreşte, că trag! se auzi iarăşi glasul aspru al turcului.

– Am oprit! strigă Kristafis. Dar nu te văd!

Pe nava turcă se aprinse un felinar, la lumina căruia se desluşiră câteva siluete agitându-se frenetic. Folosindu-se de acest punct de reper, Kristafis spori distanţa care-l despărţea de corabia duşmană. „Le-am scăpat! râse în sinea lui. În noaptea asta neagră pot să mă caute mult şi bine!”

– De ce dracu turcii ăştia umblă fără lumini la bord? şopti supărat cârmaciul.

– Ai mai văzut pisici cu clopoţei? replică bine dispus căpitanul.

Glasul de pe nava turcească se auzea tot mai slab. După un timp dispăru cu totul.

– Noroc că noaptea e fără lună! zise Kristafis.

În depărtare se iviră deodată, ieşind parcă din mare, câteva lumini orânduite la distanţe egale pe un front larg.

– Ce mai e şi asta? întrebă cârmaciul perplex.

– Pisicile cu clopoţei! răspunse calm secundul lui Kristafis.

– Proşti mai sunt! exclamă cârmaciul. Ne strecurăm printre ele şi... valea...

– Este tocmai ceea ce nu trebuie să facem! ripostă căpitanul. Luminile unei nave văzute de pe bordul altei nave aştern pe oglinda apelor dâre sclipitoare. Dacă trecem peste aceste dâre, le întrerupem luminozitatea şi facem ca silueta brigantinei noastre să se contureze precis pe fundalul lor. Ai înţeles?

Cârmaciul dădu drumul la o înjurătură.

– O plasă cu ochiuri de lumină, pentru pescuit corăbii creştine, rosti secundul.

Ceilalţi marinari se uitau uluiţi la luminile aliniate în zare. Secundul îşi încrucişă fatalist braţele.

– Mă tem că acum ni s-a înfundat, căpitane!

– Nu ni s-a înfundat deloc! Avem o portiţă de scăpare. Cotim jumătate la dreapta şi ne strecurăm pe lângă navele turceşti, navigând de-a lungul ţărmului.

– Pe acolo dăm peste stânci submarine!

– Le ocolim! Cunosc bine locurile!

Cârmaciul îşi făcu semnul crucii, apoi, cu o smucire a bărbiei, arătă cerul.

– Dacă nici de data asta nu ne ducem la fund, înseamnă că acolo sus cineva ne iubeşte.

* * *

Zaganos-Paşa se pregătea să plece la marele cartier general al sultanului, când un aghiotant îl preveni că Rafaele Giletti, membru al municipalităţii genoveze din Galata, cerea să fie primit în audienţă. Zaganos îşi zise că Giletti îi aducea probabil informaţii militare, aşa că îl pofti în cortul său. Spre mirarea lui, noul-venit, un tip infatuat şi plin de gravitate, îi vorbi cu vizibilă indignare:

– Bateriile turceşti de pe înălţimile Perei au bombardat şi scufundat o navă genoveză încărcată cu mătăsuri. Este inadmisibil! Colonia genoveză, credincioasă angajamentelor luate, şi-a păstrat până acum neutralitatea. Ori de câte ori