În acelaşi timp, la Veneţia, căpitanul general Loredan primi alte instrucţiuni, potrivit cărora avea să părăsească Adriatica în fruntea unei escadre la 7 mai. După ce va face joncţiunea cu flota amiralului Longo, va naviga spre Constantinopole, având grijă să evite orice ciocnire cu forţele navale otomane. Odată ajuns în capitala Imperiului Bizantin, se va pune la dispoziţia basileului Constantinos. Secretarul de Stat al armatei şi al marinei socotea că până atunci se va fi încheiat pacea între Bizanţ şi Imperiul Otoman. În schimbul bunăvoinţei arătate de Serenissimă Republică basileului, acesta va fi rugat să predea Veneţiei câteva insule, precum şi unele localităţi din Moreea. Totdeodată căpitanul general va oferi găzduire pe nava sa ambasadorului Bartolomeo Marcello, care se va înfăţişa sultanului spre a-l asigura de dorinţa sinceră a Veneţiei de a păstra relaţii de prietenie cu Imperiul Otoman. Ambasadorului i se recomanda să dea dovadă de tact în negocierile cu turcii şi să raporteze Secretarului de Stat pentru afacerile externe dificultăţile ivite în cursul discuţiilor.

Loredan se arătă nemulţumit de instrucţiunile primite. În cursul unei convorbiri - care luă o întorsătură destul de urâtă - încercă să demonstreze Secretarului de Stat al armatei şi marinei că aceste întârzieri compromiteau securitatea Bizanţului, a cărui capacitate de luptă era deja redusă.

– Vă rog să lăsaţi aceste probleme asupra mea şi a Secretarului de Stat al afacerilor externe, replică sec înaltul demnitar. Dumneavoastră încadraţi-vă operaţiile militare în limitele de timp cerute de noi.

Loredan nu mai stărui, spre a nu fi acuzat că solicitudinea lui faţă de Bizanţ se datora unor interese materiale. Lăsă deci lucrurile în plata Domnului şi se supuse ordinelor superioare...

* * *

Basileul Constantinos se mai uită o dată la harta Constantinopolelui întinsă pe masa lui de lucru. Literele, contururile fortificaţiilor, străzilor îi jucau în faţa ochilor. Poate că erau de vină flăcăruile lumânărilor smucite de curentul din încăpere. Îşi trecu mâna peste faţă. Era istovit, îşi simţea mădularele grele ca nişte pietroaie. Lipsa de somn, de odihnă, îl epuizase. Tunurile turceşti, care băteau zi şi noapte zidurile, stârneau un necurmat vacarm, punându-i la grea încercare nervii.

Poate că în noaptea aceasta se va odihni puţin, deşi îi părea ruşinos să se culce pe patul său larg şi moale, în vreme ce soldaţii lui vegheau pe fortificaţii, ori aţipeau pe furate. Luă sfeşnicul cu lumânări de pe masă şi ieşi în anticameră.

Altădată, curtenii, pajii, slujitorii îi deschideau drumul, purtând torţe aprinse, ori girandole cu lumânări albe, de ceară. Astăzi, toţi cei valizi se luptau pe ziduri. În palat nu mai rămăsese decât o ceată de servitori atât de bătrâni. Încât şi moartea îi dăduse uitării.

În vreme ce umbla prin sălile înalte, pardosite cu marmoră, se uita la frescele cufundate în penumbră, la coloanele cu capiteluri pierdute în întuneric, la draperiile purpurii, agitate uşor de curenţii de aer. Mişcările faldurilor păreau să trădeze existenţa unor inşi ascunşi înapoia lor. Odinioară împăraţii Bizanţului umblau escortaţi de ofiţeri şi soldaţi care aveau misiunea să-i apere de asasini. Acum el, Constantinos, umbla singur prin palatul pustiu.

Se uita la sălile goale ca şi când le-ar fi văzut pentru întâia dată. Îi păreau străine, fiindcă palatul cunoscut lui era întotdeauna luminat a giorno. Se întrebă cum vor arăta sălile, acum tăcute şi pustii, când hoardele de turci le vor năpădi zbierând şi agitându-şi armele mânjite de sânge.

Grăbi pasul. Ajuns în camera sa de culcare, se aruncă îmbrăcat pe patul ocrotit de un polog cu draperii mâncate alocuri de molii. Servitorul bătrân care-l slujise treizeci de ani veghindu-i somnul, murise. Acum numai duhurile îl mai vegheau.

În vreme ce stătea cu ochii închişi, cugetul său obosit zămisli o viziune de coşmar. Se făcea că alerga singur pe zidurile fortificate ale oraşului, sărind peste cadavrele ostaşilor săi, spre a-i respinge pe turcii care se urcau ca nişte maimuţe printre creneluri. Ucidea zece, dar în locul lor veneau o mie. Scăldat în propria-i sudoare, se zbătea înfigându-şi unghiile în cearşafurile umede...

Târziu, după răsăritul soarelui, se trezi din somn vlăguit, de parcă odihna nocturnă nu i-ar fi folosit la nimic. După ce făcu o baie, ca să se dezmeticească, se îmbrăcă ajutat de un servitor bătrân, căruia îi tremurau şi mâinile şi capul. Când ieşi din dormitor, îl găsi pe Demetrios Cantacuzino stând pe un scaun în anticameră. La apariţia împăratului, locţiitorul marelui logotet se ridică în grabă.

– De mult eşti aici? îl întrebă Constantinos.

– Din zori, Sire.

– De ce nu m-ai trezit? Cantacuzino zâmbi:

– Dormeaţi atât de bine...

– Îmi aduci vreo veste?

– În cursul nopţii am primit vizita bailului Minotto, care mi-a vorbit cu îngrijorare despre întârzierea ajutorului militar făgăduit de Serenissima Republică. Senatul veneţian a recomandat încă de acum două luni Senioriei să trimită o flotă de război la Constantinopole, spre a întări apărarea noastră. Poate că escadra aceasta s-a rătăcit prin arhipelag. Minotto mi-a propus să trimitem în întâmpinarea ei o navă rapidă, care să vadă cum stau lucrurile.

– În principiu ideea nu este rea. Nu o văd însă realizabilă. Blocada navală otomană e de nepătruns.

– O brigantină uşoară, cu un echipaj bine antrenat, s-ar putea strecura noaptea printre corăbiile turceşti. O încercare n-iar strica.

Cantacuzino avu un moment de ezitare.

– Vorbeşte! Nu te sfii! îl îndemnă împăratul.

– Propunerea lui Minotto mi-a sugerat o idee, pe care am şi discutat-o cu câţiva consilieri imperiali. Dacă în locul brigantinei am trimite câteva nave de război puternic înarmate, am străpunge mult mai uşor blocada otomană. Locţiitorul marelui logotet îşi frământă stingherit mâinile, apoi, făcându-şi curaj, adăugă: Am să-ţi vorbesc deschis, Sire!

– Asta şi aştept, Cantacuzino.

– Aici, în Constantinopole, viaţa Majestăţii-tale este în mare primejdie. Dacă oraşul ar cădea în mâna turcilor - de ce să nu analizăm şi această ipoteză? - Măria-ta ar risca o grea captivitate...

– Sau chiar tragerea în ţeapă. Mehmed m-a prevenit.

– Am evita o situaţie atât de grea dacă Măria-ta ar părăsi Constantinopolele şi s-ar retrage în Moreea, unde ar putea ordona o mobilizare generală... Messer Giustiniani Longo, cu care am discutat această chestiune, s-a declarat gata să pună la dispoziţia Majestăţii-tale galerele sale, spre a-ţi asigura