reînnoi mandatul. Nu primeau nici o retribuţie pentru îndeplinirea acestei sarcini, care era socotită o mare cinste, dar şi o grea povară. Procesele se judecau în secret, iar sancţiunile erau foarte severe. Decapitarea sau încarcerarea în temuta temniţă „Dei Piombi” constituia un coşmar pentru mulţi veneţieni.

Gabrielle Moro citi cu atenţie scrisoarea anonimă, apoi convocă în cabinetul său pe cei trei spioni care participaseră la recepţia de la Palazzo Loredan. Toţi aceştia erau nobili cu nume răsunătoare, dar cu mijloace materiale reduse. Pentru informaţiile furnizate primeau compensaţii băneşti care le asigurau subzistenţa şi posibilitatea de a se prezenta decent în societate. Spionii - care nu se cunoşteau între ei - fură primiţi pe rând de Moro. Versiunile lor coincideau.

Acuzaţiile formulate de Luigi Dandolo erau atât de grave, încât Moro hotărî să convoace Consiliul celor Zece în şedinţă plenară. Dezbaterile se ţinură, ca de obicei, în taină. După ce expuse faptele şi înfăţişă piesele de la dosar, Gabriele Moro se adresă colegilor săi:

– Învinuirile aduse de Luigi Longo se coroborează cu unele indiscreţii săvârşite de personaje din anturajul dogelui. Cert este că secretele de stat divulgate nu puteau fi cunoscute decât de el, de consilierii săi, sau de cei trei înţelepţi. Dintr-un mesaj redactat în cod şi găsit asupra unui individ dubios reiese că informaţiile despre care a făcut menţiune Dandolo erau destinate turcilor. Din nefericire, nu am obţinut suficiente lămuriri de la acest ins, căci în timpul cercetărilor s-a sinucis în celulă, prin otrăvire, desigur înspăimântat de torturile la care ştia că va fi supus. Un semn de întrebare îl reprezintă modul în care şi-a procurat otrava. Cert este că individul avea legături în afară. Sunt de părere ca persoanele suspecte, indiferent de poziţia lor, să fie puse sub supraveghere.

Consilierul Niccolo Molin făcu o propunere tulburătoare:

– Găsesc necesar să fie urmărit pas cu pas Jacopo Foscari, fiul dogelui. De la o vreme face cheltuieli nebuneşti. Recent am primit o scrisoare anonimă verificată ulterior. Potrivit acesteia, acum două luni tânărul Jacopo a cumpărat de la bijutierul Gaspare Seminenga bijuterii în valoare de cinci mii de ducaţi, sumă enormă chiar şi în raport cu averea familiei Foscari. Bijuteriile respective ornează actualmente decolteul Biancăi Bonedimani, o curtezană până mai ieri necunoscută.

Consilierul Marino Malipiero îşi legănă ursuz capul leonin.

– Dacă bănuielile dumitale se adeveresc, Messer Molin, dogele va fi pus într-o situaţie delicată.

– Evident, va trebui să demisioneze! replică Niccolo Molin cu fermitate.

Consilierii schimbară priviri jenate. Molin, colegul lor, îşi precizase pripit atitudinea într-un caz spinos, încă nelămurit.

– Între declaraţiile lui Dandolo şi informaţiile mele asupra lui Jacopo Foscari exista potriviri tulburătoare, stărui Molin. Insist ca fiul dogelui să fie trecut pe lista suspecţilor!

– Raţionamentul dumitale prezintă totuşi o lacună, obiectă Marino Malipiero. Jacopo Foscari nu are acces la informaţiile secrete.

Molin îşi mângâie barba scurtă, lăsând să se scurgă câteva clipe între intervenţia verbală a lui Malipiero şi propria sa replică.

– N-ar fi exclus ca dogele să fi scăpat vreo vorbă în cadrul intim al familiei. Ştim cu toţii, eminentul nostru şef de stat nu mai este în deplinătatea facultăţilor sale intelectuale. Eh, la vârsta lui, senilitatea începe să-şi spună cuvântul.

Făcu o pauză, apoi adăugă:

– Şi încă ceva! Vă recomand să studiaţi antecedentele tânărului Foscari! Sunt foarte instructive!

Consilierii se mişcară stânjeniţi în jilţurile lor. Primul „şah la doge” fusese rostit. Francesco Foscari ridicase Republica Serenissimă pe culmile gloriei. Domnia lui durase însă prea mult. Dintre consilierii prezenţi, cel puţin jumătate aveau în familie candidaţi la tiara ducală.

Luigi Dandolo era perseverent. Obţinu audienţe la secretarul de stat al armatei şi al marinei, la Consiliul celor Zece şi la doge însuşi. Înflăcărarea cu care îmbrăţişase cauza Bizanţului muribund nu era pe gustul unor personaje cu funcţii de răspundere. Dar nimeni nu-i putea reproşa zelul, fiindcă însuşi Senatul hotărâse cu o majoritate confortabilă să acorde un substanţial sprijin militar Constantinopolelui. De la acel memorabil vot, entuziasmul prietenilor Bizanţului se mai răcise. Dandolo, pe lângă simpatia lui constantă faţă de romei şi de cauza lor, avea şi interese materiale proprii de apărat.

Secretarul de Stat al armatei şi al marinei îi dădu un răspuns alambicat, care nu-l angaja la nimic. Se mărgini să-l asigure că flota militară a Veneţiei va interveni în timp util în sprijinul Constantinopolelui. Dandolo părăsi nemulţumit cabinetul de lucru al înaltului demnitar.

La Consiliul celor Zece fu ascultat cu mai mult interes. Atacurile sale înverşunate împotriva veneţienilor prieteni ai turcilor, dar mai ales probele pe care le înfăţişă Consiliului - inclusiv mărturia agentului sosit din Moreea - făcură mare impresie, deschizând noi perspective anchetatorilor.

Dogele îl primi pe Luigi Dandolo în prezenţa celor patru consilieri ai săi, nelipsiţi ori de câte ori şeful statului dădea audienţe. Francesco Foscari îmbătrânise. Îi tremura bărbia, se cocoşase, obrajii îi atârnau ca nişte săculeţi goi. Dintr-o nară i se prelingea o picătură tulbure. În ciuda aspectului său decrepit, ochii îi erau vioi, strălucitori.

Fiindcă Dandolo îi cunoştea ostilitatea faţă de musulmani, se avântă într-o însufleţită pledoarie în favoarea Constantinopolelui asediat. Dogele îl asculta cu emoţie vizibilă. „L-am cucerit!” îşi zicea Dandolo, în vreme ce-şi debita argumentele antiotomane.

– Messer Dandolo, Messer Dandolo! îl întrerupse dogele cu glasul său tremurat. Poţi să-mi spui... da, poţi să-mi spui... de unde ţi-ai cumpărat... Încălţările astea frumoase?

Nobilul veneţian amuţi. Se uită stupefiat la doge, la cei patru consilieri impasibili ca nişte statui, la picătura tulbure aninată în vârful augustului nas ducal.

– Le-am cumpărat, Messer Doge, de la meşterul Zorzi, din piaţa bisericii Santa Maria dei Miracoli.

Se înclină adânc şi se răsuci pe călcâie, părăsind dezgustat sala audienţelor.

Când ajunse în Tenedos, amiralul Alvisio Longo desfăcu plicul cu instrucţiuni secrete, aşa cum i se recomandase la Veneţia. Îşi închipuise că măsura de prevedere impusă de Secretarul de Stat al armatei şi marinei era datorită temerii de spioni. Spre surprinderea lui, constată că i se ordona să aştepte în largul Tenedosului până la 20 mai, când îl va ajunge din urmă o flotă comandată de căpitanul general Loredan. Acesta va prelua comanda forţelor navale veneţiene reunite, apoi se va îndrepta spre Constantinopole. Cu alte cuvinte, i se recomandau trei săptămâni de