şi a murit. M-am umplut şi eu de sânge. M-am aşezat pe fotoliu şi cred că am adormit. Când m-am trezit era noapte şi eram pe terenul viran. Mimi şi Goma erau lângă mine. Adineauri s-a întâmplat. Am dus-o pe Goma la familia Koizumi, doamna mi-a dat vinete prăjite şi castraveţi în oţet, apoi am venit imediat aici. M-am gândit că trebuie anunţat domnul prefect.

  După ce a terminat de spus totul dintr-o răsuflare, Nakata a tras aer în piept. Nu mai vorbise niciodată atât de mult. Avea senzaţia că mintea i s-a golit cu totul.

  — Vă rog să-i transmiteţi asta domnului prefect.

  Poliţistul cel tânăr l-a ascultat pe Nakata cu o faţă uluită, fără să înţeleagă o iotă din ce îi spunea. Johnnie Walker?

  Goma?

  — Am înţeles. Am să-i transmit domnului prefect.

  — Ce bine ar fi să nu îmi taie ajutorul…

  Poliţistul s-a încruntat şi s-a prefăcut că notează ceva.

  — Am înţeles. S-a notat. „Persoana în cauză doreşte să nu i se taie ajutorul.” Asta este tot?

  — Da. Vă mulţumesc foarte mult, domnule poliţist şi îmi cer scuze pentru deranj. Vă rog să-i transmiteţi domnului prefect salutări din partea mea.

  — Am să-i transmit. Dumneata stai liniştit. Du-te acasă şi odihneşte-te, spuse poliţistul şi mai adăugă o ultimă observaţie. Apropo, spui că ai omorât un om şi că te-ai umplut de sânge, dar n-ai nici o pată pe haine.

  — Aveţi dreptate. Sincer să fiu, şi mie mi se pare foarte straniu. Nu pot să înţeleg. Nakata era plin de sânge, dar dintr-odată a dispărut. Este foarte straniu.

  — Da, e straniu, răspunse poliţistul, istovit după o zi lungă de muncă.

  Nakata a deschis uşa şi a dat să iasă, când s-a oprit şi s-a întors.

  — Nu vă supăraţi, domnule poliţist, mâine seară o să vă aflaţi cumva prin zonă?

  — Da, răspunse acesta pe un ton precaut. O să fiu aici, la muncă, şi mâine seară. De ce?

  — Ar fi bine să luaţi o umbrelă la dumneavoastră, chiar dacă o să fie senin.

  Poliţistul a încuviinţat şi s-a întors către ceasul de pe Perete. Colegul său trebuia să telefoneze dintr-un minut în altul.

  — Am înţeles. O să-mi iau umbrela la mine.

  — O să plouă cu peşti din cer, mulţi peşti. Cred că sărdele, dar s-ar putea să fie şi câţiva stavrizi.

  — Sardele şi stavrizi? Spuse poliţistul râzând. Atunci mai bine întorc umbrela pe dos, îi adun şi îi pun în oţet.

  — Stavrizii în oţet sunt unul din felurile mele preferate de mâncare, spuse Nakata cu o faţă serioasă. Dar mâine la vremea aceea, probabil că n-o să mai fiu aici.

  Când a doua zi au început să curgă din cer sardele şi stavrizi în acel colţ al sectorului Nakano, poliţistul cel tânăr s-a făcut livid la faţă. Un număr de aproximativ două mii de peşti au căzut dintre nori fără nici o avertizare. Majoritatea s-au zdrobit la impactul cu solul, dar au rămas şi unii vii, care se zvârcoleau pe străzile centrului comercial. Peştii păreau proaspeţi şi emanau miros de mare. S-au prăvălit cu zgomot peste oameni, maşini şi acoperişuri, dar cum ni păreau să cadă de la o înălţime prea mare, din fericire, nimeni nu a suferit răni grave. Şocul psihic a fost mai puternic. O cantitate mare de peşti, căzută din cer ca grindina. Era o privelişte apocaliptică.

  Poliţia a întreprins o investigaţie, dar nu a reuşit să explice de unde şi cum ajunseseră peştii în aer. Pieţele de peşte sau bărcile de pescuit nu raportaseră dispariţia unei cantităţi uriaşe de sardele şi stavrizi. Nici un avion sau elicopter nu survolase zona la acea oră. Nu se raportase formarea vreunui vârtej de apă şi nici nu părea să fie o glumă proastă. Amploarea era prea mare ca să fie o farsă.

  La cererea poliţiei, direcţia sanitară a sectorului Nakano a cules mostre şi le-a supus analizei, dar nu a descoperit nimic anormal. Erau sardele şi stavrizi din cale afară de obişnuiţi. Erau proaspeţi şi apetisanţi. Poliţia a patrulat totuşi cu o maşină cu portavoce prin care spuneau că, având în vedere provenienţa necunoscută a peştilor, există posibilitatea să conţină substanţe periculoase şi îi sfătuiau pe oameni să nu îi consume.

  S-au îmbulzit şi carurile de televiziune, deoarece era un subiect cu priză în mass-media. Reporterii au împânzit străzile comerciale şi au transmis în toată ţara ştirea acestui incident extrem de bizar. Ridicau peştii în lopată şi-i arătau.

  Au transmis şi mărturia unei gospodine lovită în cap de sardele şi stavrizi. Aripioara dorsală a unui stavrid îi tăiase obrazul. „Tot e bine că au fost sardele şi stavrizi. Dacă erau toni, ar fi fost cumplit”, a spus ea, presându-şi obrazul cu o batistă. Era o observaţie foarte potrivită în context, dar telespectatorii au izbucnit în râs. Se găsise şi un reporter mai curajos care prăjise câţiva peşti chiar acolo şi îi mânca în faţa camerei de luat vederi. „Proaspăt şi potrivit de gras.

  Păcat că nu am şi nişte ridiche rasă cu orez cald.”

  Poliţistul cel tânăr nu ştia ce să facă. Bătrânul acela – oare cum zisese că îl cheamă?

  — A prevestit că azi, spre seară, o să plouă din cer cu peşti. Sardele şi stavrizi. E exact cum a spus el… Dar eu l-am luat în râs şi nu mi-am notat nici numele, nici adresa lui. Oare ar trebui să-l înştiinţez pe şef? Cred că asta trebuie să fac. Totuşi la ce foloseşte dacă mă apuc acum să spun? Nimeni nu a fost grav rănit şi nu există nici o dovadă de infracţiune. Doar au căzut nişte peşti din cer.

  Oare şeful m-ar crede dacă i-aş spune că ieri a venit un bătrân la postul de poliţie şi a prezis că o să plouă cu sardele şi stavrizi? Nu şi-ar închipui că am