acolo unde lucra el, şi cei doi gazetari avură ideea să-i facă o vizită în acea zi, în caz că se puteau furişa de la redacţie şi le va merge figura cu terenul.

— E bine de tine, că lipseşti când vrei şi te duci când vrei! îi spuse Adrian cu oarecare invidie.

Când purceseră la spălatul farfuriei – fiecare pe-a sa –, dădură, la bucătărie, peste Pupăzan, care coborâse ca de obicei cu un maldăr de crătiţi şi castroane şi le clătea sub supravegherea nevestei. Aceasta coborâse să plece la şcoală, dar cum mai avea încă vreo trei minute la dispoziţie voise să-şi mai arunce un ochi, să vadă cum face isteţul de bărbatu-său de sparge vesela – alaltăieri îi ciobise o ceaşcă din serviciu.

— Cei mai harnici bărbaţi! zise Pupăzan, vesel, văzându-i intrând, unul după altul, ca cei trei crai de la răsărit care se ţin după o stea. Ei ţinându-se după o farfurie. Şi continuă, oarecum îngrijorat: Am auzit că ne demolează! E adevărat? (întrebarea fusese adresată mai mult lui Adrian, prieten, după cum se pare, cu tipul care venise şi-i înscrisese pe listă, pentru case.) L-aţi mai văzut pe individ?

Adrian nu-l mai văzuse. Spuse că e imposibil să se dărâme o casă ca aceea, cel mult să fie luată pentru alte scopuri.

— Nu, domnule, se demolează pur şi simplu, tocmai asta, şi pe noi o să ne dea la mama dracului!

Între timp familia Pupăzan se răzgândise: nu mai voia la bloc nou, pentru că, decât o garsonieră acolo, într-o cutie de chibrituri, era mult mai bine aici, „care se afla şi-n centru”.

— Da, aşa e! zise şi doamna. Poate încercaţi dumneavoastră să interveniţi, e păcat de clădire… nu sunt zece în Bucureşti aşa de solide.

— Nu se poate, doamnă, să ne demoleze, răspunse Tudor, ferm. Cum să ne demoleze… tocmai pe noi? Aici e numai element serios.

— Păi, sigur… reluă Pupăzan, scăpând o farfurie pe ciment…

— Poftim! făcu doamna… uite cum sunt bărbaţii… Morala o lăsă însă pentru acasă… „sus”.

Pupăzan culese cioburile şi le aruncă în coş, nu înainte de-a le spăla… ca şi când s-ar fi mai putut lega cumva, dacă erau curate. Zise:

— Nu cunoaşteţi Bucureştiul. Aici se adevereşte tot ce circulă sub formă de zvon cu un an înainte. Da, da. Întâi zvonul şi după aia, când s-a obişnuit lumea cu vestea… ori n-o mai crede şi o socoteşte cu totul absurdă şi nerealizabilă, odată: poc! realitatea. Aşa e la Bucureşti; totul se ştie dinainte şi nu se crede. Să vedeţi cum o să fim zvârliţi la mama dracului! Aţi văzut-o pe biata madam Chetroiu, ce înmormântare! (Spuse asta în aceeaşi ordine de idei parcă, fără a schimba tonul. Ca şi când moarta ar fi fost şi ea zvârlită la mama dracului – şi venea să-i confirme teoria.)

— Ce, a murit? se miră Adrian.

— Bătrâna…

— A…

— Toată ziua stătea aici în bucătărie, adăugă doamna Pupăzan, care ar fi vrut să plece şi dorea să-i spună ceva bărbatului – ceva mai tare – şi nu îndrăznea să-l dojenească aici, de faţă cu ceilalţi. Şi ne încurca pe noi! îşi vărsă ea focul pe bătrâna decedată.

— Du-te, dragă, că-ntârzii! o îndemnă omul pe nevastă. Simţise că voia să-l trimită sus, înainte de-a pleca, să nu mai întârzie el acolo la taifas.

Profesoara plecă. Pupăzan fluieră un moment a pagubă, continuându-şi treaba, abia după aceea îşi dădu seama că-i face pe ceilalţi să aştepte prea mult. El avea mai multe vase.

Băieţii îşi spălară farfuria în ordinea următoare: Tudor – lăsând să curgă apă multă şi atingând-o cu un deget, Adrian – scăpând-o jos şi spărgând-o, Val – frecând-o cu o mână de tix luat din punga lui Pupăzan, fără să-i ceară voie.

— V-am văzut statuia! îi spuse acesta, referindu-se la masca mortuară. Ce bine seamănă!

Era de fapt un compliment, însă Val îi răspunse prompt:

— O să-ţi fac şi dumitale una… tot aşa… ba poate chiar mai reuşită. Până atunci mă mai învăţ.

— Aţi fost la înmormântare? zise Tudor, ca să schimbe vorba.

— Da, n-am fost decât eu din bloc… şi cu miliţianul. Acesta, tot om de treabă, a venit, cu toate că era în timpul serviciului. Tot convoiul nu era format decât din noi trei… Aşa am străbătut oraşul… că nu i-au găsit loc de veci decât pe la margine… în comuna Militari.

— Măcar miliţianul a tras şi el o salvă? întrebă Tudor. El parcă şi vedea cortegiul acesta redus oricum la esenţă – trei oameni şi-un coşciug într-un camion – străbătând oraşul indiferent, aşteptând pe la stopuri… şi pe miliţianul cuprins de remuşcări, aducându-i ultimul omagiu, omagiul suprem, bătrânei atât de înţelegătoare a celor omeneşti, trăgând o salvă de puşcă – gloanţe oarbe-n sus, spre cerul de peste Militari.

— Unu la unu, îi spuse Pupăzan lui Adrian, vesel că mai are un tovarăş de pagubă. Şi ca un sfat personal: să nu te-nsori! Pentru că atunci, adio, plăcerea spartului!

Peste câteva minute Tudor şi Adrian plecau la redacţie. „Dragă, ştii care e chestia? continuă Adrian cu voce tare o discuţie mai veche. Tot stau şi mă întreb. Ce suntem noi? Care e condiţia noastră? E adevărată? E falsă?” „E cu fistic, zise Tudor, dar ce te-a apucat?” „Stai, ce e cu fistic?”. „Condiţia noastră”. „Ha, ha, adică nu, să nu patinăm pe vorbe. Societatea nu suportă alunecările, nu îngăduie derive individuale. Ea cere individului responsabilitate, luciditate, şi noi trebuie să dăm înmiit.” „Las-o la însutit!”.

CAPITOLUL  VI

TUDOR simţi nevoia să-şi umple şi el plămânii cu aer curat. Din bucătărie observase astăzi prezenţa grădinii – mai mult o simţise, nici nu se uitase pe fereastră, sau nu se uitase special. Ieşi, fără să dea lămuriri, trecu prin holul pustiu la acea oră, intră în bucătărie şi aprinse lumina. O escadrilă întreagă de gândaci mari – libărci, cum li se spunea în satul lui – îndreptă o clipă ocheanele spre el, uimită şi vădit nemulţumită, pentru ca în clipa următoare să alerge, ca la un ordin de luptă, spre locurile dinainte stabilite de comandant. Era o luptă defensivă: gândacii umplură toate găurile. „Dacă aceste găuri – gândi Tudor – ar fi tot atâtea ţevi de tun, ce salve de onoare s-ar putea trage