Prima mămăligă o văzuse născându-se acum de curând, la Ciorogârla. Nu era singura descoperire făcută acolo. Tudor observă că Val modela mămăliga strămoşească, de care voia să se sature odată Eminescu, cu aceeaşi plăcere creatoare şi chiar frenezie cu care ar fi făcut din lut un cap de om. Nu-i comunică observaţia, de teamă să nu primească replica: „Da, capul tău o să-l torn din mămăligă cu brânză”. Nu scăpa el ocazii de-astea, când îi serveşti poanta aproape făcută, numai să ţi-o arunce „în cap”. Lui Tudor nu-i convenise faptul că Val se purtase brutal cu Şandru. Putea ieşi într-adevăr mare tămbălău de aici. Adică, pe de o parte, i-o lua pe Olga, şi i-o pierdea (poftim! parc-ar fi fost un ac!), pe de alta, tot el se arăta furios şi-l scotea în brânci din odaie! Fără îndoială, Şandru nu urmărea nimic altceva decât să-şi recupereze soţia, pe calea tratativelor. Nu atât c-ar fi ţinut la ea – deşi nu era exclus s-o iubească şi el, măcar ca soţ, cu adevărat, Olga merita asta –, cât, mai ales, dintr-un motiv mult mai practic: dacă era divorţat, ori în divorţ, directorul de profesie director nu mai putea călători în străinătate. De ce se prezenta el în fiecare seară aici şi căuta să-i tragă de limbă unde se ascund porumbeii? Tocmai de aceea. Iar în caz c-ar fi apărut şi Val – ori poate şi Olga –, voia doar o lămurire suplimentară, cu noi argumente, ca s-o facă să renunţe. Să-i determine pe amândoi s-o lase baltă. Nu era imposibil ca Şandru – după cum îl intuise – să încerce chiar să-l despăgubească pe amorez, dându-i… să zicem o sumă de bani – dacă acesta ar fi fost omul banilor, doamne, ce gând! –, ori găsindu-i altă femeie. Ori… acceptând chiar situaţia, aşa cum se prezenta… numai fără scandal şi tămbălău, să afle toată lumea, să răsufle în toate părţile… Aşa, mai cu perdea, mai intim, „ca între prieteni”. Tudor îl considera mai josnic, era mai rău chiar decât Val. Şi – îşi continuă el raţionamentul – dintr-odată omul care venea oarecum cu mâna întinsă se pomeneşte apucat de ea cu putere, răsucit pe spate cu dexteritatea celui care cunoaşte figurile de „jujiţ” şi azvârlit pe uşă afară, cu un bombeu în partea dorsală. Insul va căuta, prin urmare, să se răzbune, dar cum? Totodată, amicul lui era omul cel mai descoperit, din toate punctele de vedere, şi mai ales dintr-unul, şi fără îndoială acest punct nevralgic va fi speculat de rival. Mămăliga se întărise, începuse să „gâfâie”, sculptorul apucă vesel cratiţa de toarte cu două cârpe şi fuga în cameră.

— Pe ce dracu s-o răsturnăm? zise el, văzând că masa… era „servită”, ocupată de saltea. Tudor întinse repede un ziar pe jos, pe duşumea, şi mămăliga se înscrise cât era de mare, pe pagina a doua, desenând un cerc aproape perfect. Adrian veni cu sticla de lapte.

— Una din cele mai frumoase fete din Bucureşti e lăptăreasă, ştiaţi? îşi aminti Val. Adică era lăptăreasă.

— Prima mea iubire! vru să spună Tudor, dar se răzgândi, temându-se de tirul ironiilor acestuia. Se mulţumi doar să îngâne: Mda… o cunosc… am cunoscut-o.

— Ce-avea la inimioară?

— O floare… Fata avea într-adevăr o pată vineţie, care semăna cu o frezie, pe sânul stâng – la început crezuse că se tatuase, ori cineva îşi bătuse joc de ea în felul asta, dar ea îi mărturisise că e din naştere.

— Bravo!... Înseamnă că într-adevăr… Felicitări! Val îi strânse mâna. Să scrii în memoriile tale că ţi-ai stricat dosarul c-o prinţesă. Şi povesti „romanul” frumoasei Baliţa, coborâtoare din Alexandru cel Bun în pantă directă, în derdeluş. Şi cum el o transformase: dintr-o lăptăreasă banală o făcuse model. Peste 50—60 de ani, nudurile executate acum vor vorbi de tulburătorul farmec, mister, vino-ncoace al Baliţei cea Bună.

— Păcat, adăugă el râzând, că sânul stâng apare întotdeauna uşor voalat.

Tudor se miră de ciudata continuitate a lucrurilor, de firele nevăzute care se înnoadă şi se deznoadă pe nesimţite în jurul nostru; că baia de mister în care se scaldă existenţa noastră efemeră e luminata de peste tot de mii şi mii de reflectoare. Nu meditase el asupra frumuseţii corpului omenesc, cel al femeii – acum o jumătate de oră –, în faţa chioşcului? şi iată, îşi auzea acum gândurile rostite de o altă gură. Totodată idila banală c-o lăptăreasă se transforma într-un fel de apoteoză, c-o prinţesă din basme.

Laptele fu turnat în farfurii, nefiert. Căci se grăbeau şi, oricum, mămăliga era fierbinte. Fu mâncat cu dumicaţi mari. Tudor mai băuse un pahar în dimineaţa aceea – altă coincidenţă, mai ales dacă ţinem seama de condiţiile speciale – şi îi era teamă să nu abuzeze. Să nu-i facă rău. Nu obişnuia să bea lapte şi ceai. Însă la această farfurie de lapte cu mămăligă, aşezată pe duşumea şi servită cu hlăpăieli de marinari ce veneau într-un port, lui i se şi revelase cel puţin un mister: acela al frumoasei fete de altădată, şi se socoti mulţumit.

*

 Întotdeauna, a doua zi după apariţia gazetei era de „relache” (pronunţat relake). Fără să se dea sfoară-n ţară, adică în mod tacit, fiecare se ducea la redacţie, se-nvârtea puţin pe-acolo „să fie văzut”, vorbea tare „să fie auzit” şi se furişa. „Am plecat pe teren” zicea Ică Duţu, dacă întâmplător şefa scotea capul din birou, tocmai în momentul când el se-ndrepta spre lift. „Trebuie să mai vin azi înapoi?”

Dacă ţi-ai pus totul la punct în secţie... nu! zicea Stoiceasca, plină de îngăduinţă.

— Pfu! îi trimitea Duţu o bezea, din uşa liftului. „Avem o şefă, o bomboană.” Era de altfel singurul care îşi permitea astfel de drăgălăşenii, ca între colegi. Se cunoscuseră dinainte, fuseseră în aceeaşi grupă. Totodată Duţu era un gazetar model, adică fără să sclipească – asta recunoştea şi el – „bine că m-a ferit Dumnezeu, nu vezi ce greu se poartă geniul?!”, îşi făcea datoria conştiincios şi toată lumea era mulţumită. Era şi un băiat de inimă, adică un bun coleg, şi toţi îl simpatizau.

Val trebui să se ducă şi el în ziua aceea „în producţie”,