— Care listă?

— Cu ăia bifaţi… să le facă de petrecanie.

— A!

— … că ăştia procedează metodic. Şi dacă nu erai pe listă, te puteai culca liniştit lângă el. Dar tu ai luat-o aşa, otova, când tocmai ţie îţi venise rândul. Val era în vervă.

— Era la prima abatere… spuse trist Tudor… Săracul!Către Adrian: i-a apărut poezia, şi-i întinse revista.

— Poftim! făcu Val. Maniacul era şi grafoman. Mâine poimâine… ochii cât ceapa la Adrian. Că şi el… comite!

Părerea lui era că unii dintre aceştia trăiesc mascaţi în mijlocul societăţii… deghizaţi aşa de bine, că doar o mică întâmplare îi trădează… un fapt neînsemnat, un amănunt pe care nu l-au putut prevedea… le-a scăpat… că altfel sunt de-o luciditate feroce. La el la facultate unul suferea de mania persecuţiei… adică ura toată omenirea de la A la Z, de la Alexa la Zaratustra, indiferent de sex, rasă, naţionalitate, religie, ori grad de cultură. Individul îi scria băieţelului său, care era în alt oraş şi abia ştia să citească, nişte scrisori lungi şi bine ticluite, unde strecura şi chestii de-astea: îţi luasem un trenuleţ – o minune de tren, dar vecinul meu de cameră domnul Popescu A. Grigore (altfel, era politicos), care intenţionează să fugă în străinătate, întrucât are un unchi în Canada, mi l-a cerut să se uite la el şi i-a scăpat din mână. S-a stricat, dar mai am eu un prieten, pe domnul Bondoc (str. Zebrei 13), care, cu toate că zice în dreapta şi-n stânga că nimic la noi nu e bun, e un om de zahăr… Şi când i-o veni lui bine… etc., etc. Rădea câte patru într-o epistolă. Aceste scrisori pline de dragoste paternă, îşi atingeau uneori ţinta. Pentru că tipul ştia să furnizeze date ce aveau doar aparenţă de adevăr, amestecate cu altele care erau chiar adevărate… Ce mai încolo încoace! O să vi-l aduc să vi-l prezint, e un om foarte interesant.

— Ba pe mine să mă scuteşti, făcu Tudor.

— Ce voiam să spun, continuă Val, astfel de maniaci, în stările acelea de pe marginea prăpastie! fac pe călăii fără voie.

— Mergi prea departe, zise Adrian. Eu l-am cunoscut pe Miţache, se vedea cât de colo… că e suferind!

— Ai scos limba? se interesă acum Val de altă problemă. Cam ce simţi atunci, ce vezi, ce auzi, ai probleme la trecerea pe lumea cealaltă?

— Niciuna… nicio problemă, nicio formalitate… totul se face lin… parcă ai fi într-o baie fierbinte… simţi doar o moleşeală. (Tudor înregistrase, totuşi, multe lucruri atunci. Mai târziu ţinea să revină asupra momentului, să şi-i reamintească bine, în detaliu. Acum însă nu voia să lungească vorba, era prea extenuat.) Dar, admise el… limba… Mi se pare c-am scos şi limba. Acum îşi amintea într-adevăr chestia asta. Se pomenise cu ea că-i iese din gură ca sâmburele când storci o prună.

— Trebuie să fi arătat, oricum, foarte sexi, aşa cu limba scoasă, de-a sărit aia în pielea goală!

— Poftim de continuă o discuţie serioasă, filosofică, de probleme, cu Val! zise Adrian. El le dă pe toate pe glumă… Pentru că tipul n-o să se mulţumească numai cu pumnii pe care i-a încasat.

— Crezi că face contestaţie… să-i mărim raţia?

— Dar pe Olga unde ai lăsat-o, întrebă Tudor, într-o doară, nu era cazul să intre în amănunte de acestea intime.

— Ea n-a trecut pe-aici deloc? Val deveni dintr-odată sumbru.

— Păi, n-a fost cu tine, n-aţi fost împreună, acolo… la părinţii ei? se amestecă Adrian, şi el oarecum surprins că nu-i spusese nimic despre Olga, deducând de aici că fuseseră împreună. Lăsase să se înţeleagă, parcă, da, lăsase să se înţeleagă aseară când venise, că trăseseră aer în piept undeva, la părinţii ei… sau cam aşa ceva, el tocmai lucra şi nu discutaseră prea mult.

— Ei, dacă era cu mine, ar fi fost chiar raiul! oftă Val. Aşa am petrecut câteva zile liniştite în purgatoriu. Ai fost vreodată la Ciorogârla? îl întrebă el pe Tudor.

— Nu… dar numele parcă-mi gângureşte ceva.

— Şi ce viaţă expresivă găseşti acolo… Le arătă o rădăcină de copac, scoasă din albia râului – se numea tot Ciorogârla –, care, aşa cum fusese şlefuită de ape, arăta foarte ciudat… Părea un fel de hipopotam, plin de avânt şi forţă. Val o aşeză pe masă – adică pe salteaua lui Tudor – şi se dădu în spate s-o privească din perspectiva necesară.

— Trăim pe un fund de mare, fraţilor, spuse el ca un fel de concluzie… iată ce animale preistorice se mai găsesc printre noi. Potopul a avut loc acum 10.500 de ani, când nivelul mărilor a crescut cu nouă metri, din cauza unui dezgheţ. Ferească Dumnezeu de un dezgheţ mare. Se duse la bucătărie să facă mămăligă. Adusese din sat, într-o pungă, un ciur de mălai, de la bunica Olgăi. Îl luase cu gândul să hrănească peştele. Însă crapul îşi dăduse, între timp, obştescul sfârşit (de ce nu s-o fi spunând obştescul început?) acolo în butoiul lui, ca un Diogene prea înţelept pentru a nu se cărăbăni pe lumea cealaltă, după ce constatase că nici butoiul nu reprezintă o soluţie. Val era plin de amărăciune. Îi părea rău de vietăţi. Răgălia o adusese tocmai cu gândul s-o „planteze” acolo, să-i creeze un fel de microclimat.

Cum ajunse acasă, primul drum fu la butoi. Rămăsese acum cu mălaiul, care trebuia „mâncat de cineva”, iar o mămăligă cu lapte, de dimineaţă, nu strica. Adrian „zbură” după lapte. Tudor îl asistă pe Val. Acesta găsise o cratiţă, nu ştiu a cui, uitată pe acolo, o umplu cu apă, şi cu injectorul imensei plite la maximum aştepta să fiarbă apa. Când dădu în clocot, turnă mălaiul. Tudor îi aduse aminte de sare. El moşise în copilărie sute de mămăligi, dar niciodată nu-i dăduse prin gând c-ar putea face una şi singur.

— Chestia asta e un tic al sculptorilor români? întrebă el râzând, gândindu-se că şi Brâncuşi, în inima Parisului, făcuse acelaşi lucru. Adică între păsări măiestre, păsări în zbor şi coloane infinite, mestecase pur şi simplu la mămăligă.

— Uite că asta nu mi-ar fi dat prin cap, că sunt un imitator! mormăi Val,