cu capul în nori la „modul frumos” şi-i fu într-un fel milă de el. Aşa se împrieteniseră. Lui Miţache îi lipsea exact spiritul acid şi muşcător, ochiul scormonitor al celui care în câţiva ani făcuse gol în juru-i când se hotărâse el să-şi dea drumul. Dintr-odată devenise interesant şi oricum „de temut” pentru toţi. Însă nu-şi exercita verva şi soda caustică pe prieteni, decât aşa în treacăt şi fără răutate.

Începu să se învârtă în jurul chioşcului: cu capul în jos, asta era forma lui de gândire profundă. Văzu un sâmbure de piersică şi-l duse cu piciorul, dând în el ca-n minge, pe trotuar, până la prima încrucişare de străzi. Vru să-l treacă strada, dar se gândi că poate el (sâmburele) nu doreşte asta şi se întoarse tot aşa împingându-l din spate. Loviturile de picior îi făceau bine – când le dădea, nu când primea. Se duse la chioşc, cu gândul să se mai uite la poze. Cele câteva reviste, expuse sub sticlă, nu erau prea atractive – se referea la cele în culori. Hârtie de proastă calitate, of set B, fotografii cu culori spălăcite, ori suprapuse. Una avea pe prima copertă un cap mare de femeie, destul de urâtă, din acea categorie care de departe, ba chiar de aproape uneori, seamănă cu bărbaţii. Avea fălcile mari, buzele prea subţiri şi gura strânsă, cu colţurile atârnând în jos, părul puţin şi lins, nasul borcănat cu nişte brazde adânci, la rădăcină. Părea o femeie serioasă. Apoi îi trecu prin minte că s-ar putea să fie, totuşi, bărbat. „Săteanca”, în condiţii grafice mai modeste, prezenta pe copertă o fată care se uita la o vacă. Vaca se mulgea „singură”, adică de uger îi era prins acel dispozitiv numit „mulgător automat”. Fata n-avea deloc pe vino-ncoace. Dintre adolescenta de pe „Săteanca” şi femeia enigmă de pe „Femeia” Tudor nu ştia pe care s-o aleagă, ca şi când l-ar fi pus cineva să aleagă atunci, pe loc.

Studia acum, de vreo câteva minute, un bondar. Surprins de frigul nopţii pe pervazul de lemn, unde vânzătorul întindea ziarele dimineaţa. Înţepenise acolo. Noaptea era, totuşi, frig. Contemplarea unui bondar îţi poale procura unele satisfacţii, fiind vorba de o creatură a lui Dumnezeu. Observă că are un fel de coamă de puf, ce-i da o înfăţişare de leu; nu, seamănă, mai degrabă, cu un bizon în miniatură. Această coamă de pluş avea culoarea galbenă a polenului, pe unde probabil se tăvălise toată ziua porcul de bondar. Leul, bizonul de bondar! Era târziu, lumea începuse să circule, chioşcul nu se mai deschidea, pozele erau urâte şi muscoiul monstruos începu să-l cam enerveze. Îl împinse uşor cu mâna, dar făptura nu zbura. Se simţi nemulţumit, nu ştia precis pentru ce, un fel de revoltă surdă urca în el… o revoltă împotriva lui şi-a universului… Mica vietate, trezită mai mult de durere, bulbucă şi mai tare ochişorii, îşi încordă aripile şi se-nălţă în azur. Aşa răspundea Tudor aspectelor urâte ale vieţii – faptului că prietenul său înnebunise şi voise să-l strângă de gât, că pozele nu sunt veridice şi aşa mai departe… se integra acestui mecanism, prin urmare, şi el care se considerase bun ca pâinea, înţelegător… Se uită după bondar, cu gândul să-l prindă şi să-şi ceară scuze. Venise şi chioşcarul, sosi şi furgonetul cu ziare. Luă revista „Femeia” să vadă dacă ăla e bărbat sau femele, era o femeie totuşi, în vârstă de 28 de ani (!), decorată de curând pentru nu ştiu ce ispravă. Apoi, răsfoi febril revista lui, căutând poezia. Fusese respinsă. Era de aşteptat. Iată de ce se temuse Miţache – de acest „era de aşteptat” – şi nu mai avusese putere să aştepte. Tudor vru să arunce revista la coş, dar ochii îi căzură pe prima pagină şi se lumină. Poezia era acolo, el o căutase la „pagina culturală”, în chenar roşu, în locul articolului de fond, care dispăruse. Tudor o reciti şi chiar se emoţionă. Dacă ar fi fost a unui necunoscut, ar fi simţit nevoia să-l caute cu un telefon ori să se ducă să-i strângă mâna, atât de mult vibra acum în el acea poezie, numai simţire înaltă şi melodie. Din păcate, autorului nu i se mai putea strânge mâna, nici mulţumi în vreun fel. Pentru Miţache era prea târziu. Până acasă învăţă pe de rost acel „cântec” – îl mai citi o dată în mijlocul străzii, sub o ploaie de înjurături din partea unor şoferi furioşi – şi plin de optimism intră pe poartă. Uşa era încuiată, dar se afla cineva înăuntru, se auzea mişcare.

— Deschide, eu sunt!

— Cine, eu?

— Ei, care… Eu!

— Vino în gaura cheii să te identific, se auzi vocea lui Adrian, altfel nu-ţi dau drumul. Nu era singur, apăruse şi Val, care, în sfârşit, dormise o noapte în pătucul său.

— Păcat că n-ai fost aici, să fii martor! îl luă în primire Val. Şi adăugă: la o bătaie!

Deci, şi aici evenimente.

— Păi, zise Adrian, încălţându-se, a apărut iar tipul ăla aici peste noi… să ne spioneze, şi Val, care tocmai picase cu un ceas mai devreme şi aţipise, a sărit la el… Nici nu ştii ce forţă are?

— Cine?

— Val… din doi pumni ăla era pe jos… puteai să-l aduni cu făraşul… Şi aşa, pe dinafară, nici directorul nu părea aschimodie… dar…

— L-am scos în şuturi! scurtă Val explicaţia. Am auzit că v-a terorizat toate nopţile astea… acum să vedem dacă mai are curajul… Aşa că poţi dormi acasă, frăţioare. M-am ales şi eu cu nişte vânătăi, pe sub coaste…

— Cel puţin, aici a fost front deschis cu declaraţie de război dintr-o parte şi de alta, cu luare de ostateci (aluzie la Olga), dar eu… m-am pomenit în plin atac banditesc, aşa, fără niciun preaviz.

— Ei, ei! se arătară curioşi amândoi.

Tudor le făcu „minuta” tărăşeniei. Se duse la oglindă, adică la geamul care ţinea loc şi de oglindă, şi-şi studie gâtul. Da, rămăseseră urme.

— Ai putea să-l dai în judecată… hotărî Adrian.

— … că nu te-a omorât bine… adăugă Val, că face treabă de mântuială. Ăştia sunt cei mai periculoşi, care se apucă de un lucru şi-l lasă început, nu sunt în stare să-l ducă