o mână imensă, şi o ţâţă stropită cu lapte, asta-i rămăsese în imagine. Mâinile lui Miţache nu şi le amintea deloc! Curios! Parcă nu cu mâinile lui de om îl strânsese, ci cu un fel de cleşte. Îşi pipăi gâtul: o venă îi zvâcnea vesel, şi locul, probabil vânăt, nu-l mai durea. Trebuia să mai cerceteze, să mai scormonească ce anume-l împinsese şi acum şi dăţile celelalte la acest act de supremă laşitate?

Era posibil, cum era posibil, să-şi piardă până şi umorul lui paradoxal, care-l făcea să râdă pe el, în primul rând? În primul rând, era unul care râdea, hohotea de ce vedea în univers şi dintr-odată hohotul se frânsese. Se va arăta unui doctor… Îi va spune totul, să vadă dacă nu cumva vreo doagă îi era plesnită. Merse mult pe jos. Străzile pustii, oraşul dormea dus, deşi era aproape lumină. I se păruse că e lumină încă de acolo, din viaţa cealaltă, în care şi păşise c-un sfârc de unghie şi şi-o retrăsese.

Medită la situaţia lui de martor („ocularul”, cum îl numeşte Val), care şi de data asta se dovedise a fi una din atribuţiile sale, şi la „psihologia martorului”, va căuta neapărat acel studiu şi-l va citi acum în stare de mai bună pricepere. Îi era dat să vadă, să observe totul, fie şi cu nişte ochi cât cepele, ieşiţi din orbite, să înregistreze obiectiv chiar şi propria-i sufocare. De chestia asta poate voise să scape – şi iată că nu s-a putut –, intervenea mereu cineva din afară, deus ex machina uneori chiar şi în pielea goală, şi-l întorcea la realitate. Era de văzut pentru pupila sa mărită ca aceea a unei pisici în întuneric. Pentru el, adică, exista o sumedenie de material care se cerea, dacă nu văzut şi aprobat, măcar văzut pur şi simplu şi… băgat la căpăţână. Avea pe umeri o căpăţână mândră. Trecu pe lângă un şantier de construcţii şi observă cu atenţie macaraua, mai ales gâtul ei înalt, ca de cocostârc. Are vreo vânătaie? N-are vânătaie. Cineva se afla prin apropiere, se pregătea s-o pună în funcţiune, deci se făcuse ziuă, începea o nouă zi de muncă. În locul acela se demolaseră nişte case vechi şi fără importanţă şi urmau să se ridice blocuri. Câteva erau terminate, dar nedate în folosinţă; înalte, cu 8-10 etaje, nu ştiu de ce îi aduseră aminte de Napoli. Acolo, văzuse în filme, distanţa dintre case e aşa de mică, încât se pot întinde sfori între ele, cu rufe bineînţeles, şi se usucă izmene peste capul pietonilor. Atârnă ca un fel de sabie a lui Damocles. Ştia că acea stradă urma să fie demolată aproape în întregime, pe o distanţă enormă, şi câteva mii de apartamente trebuiau să se dea în folosinţă până la sfârşitul anului. Dacă acum suntem în aprilie… ce se grăbeşte ăsta aşa? – muncitorul intrase deja în cabina macaralei, şi-o pusese în funcţiune, se auzea motorul scrâşnind –, ce vrea să demonstreze cu asta? Nu era nimic de demonstrat – observase din treacăt un fragment de realitate, aşa pe inima goală, cu noaptea-n cap. Bine că mai sunt şi unii care-şi văd de treabă, spuse el. Desigur, toată lumea îşi vedea de treabă… Însă el? Ce caută pe străzi la ora asta, ca un năuc şi cu experienţa morţii făcută? Gândurile nu aveau şir, nu se prea legau. Era însă bucuros, îl inunda o bucurie, pe dedesubt, de jos în sus, şi parcă-l ridica în slăvi. Ca şi când o macara, macaraua aceea, l-ar fi luat de subsuori şi l-ar fi înălţat deasupra Bucureştiului să-i arate oraşul. Dacă ar spune asta cuiva, ar crede că-şi bate joc de noile construcţii, însă el era sincer şi se bucura, nici el nu ştia de ce. Şi-ar fi dorit o casă – acum când scăpase cu viaţă –, şi-ar fi dorit o casă, a lui, unde să facă ce vrea, să doarmă singur în pat, într-un pat ca lumea, să se culce când vrea şi să aprindă lumina când are chef. E totuşi minunat să trăieşti. Fac muzică uşoară fără să ştiu! se cenzură imediat. Nu-i plăceau efuziunile lirice. Când trecu pe lângă un chioşc, îşi aduse aminte de revistă şi de poezia lui Miţache. Ziarele nu veniseră încă. Chioşcul era pustiu. Cum până acasă nu se mai găsea altul, se opri şi aşteptă să se deschidă, să fie acolo când o sosi revista. Exact aşa ar fi făcut prietenul lui – procedase, desigur, astfel de zeci de ori, de sute de ori în acei ani, disperând de fiecare dată când cumpărând revista ori ziarul şi desfăcându-l cu degetele tremurând de pianist al aerului, printre care i se scurgea realitatea ca nisipul luat în palme pe plajă, descoperea că fusese „amânat”. Aceste amânări îl aiuriseră pur şi simplu, aceste amânări la nesfârşit. „Revăzu” prietenia lor, care fusese dintre cele mai cordiale. Student în anul II şi încă departe de frământările literare ale celorlalţi, cu toate că se ducea la cenaclul universităţii, dar stătea pe-o bancă mai în fund şi observa atent, îi asculta pe toţi producându-se, auzise vorbindu-se de un poet, de la altă facultate, nu de la filologie. Acesta era luat în braţe de toţi, avea mare trecere. Era curios să-l vadă şi-l ascultase odată recitind după alţi vreo zece-cincisprezece… o, sunt foarte mulţi poeţi la Iaşi!… Ceva tot în genul poeziei care trebuia să apară acum. Ieşise timid din bancă, atunci când fusese anunţat, era un băiat brunet, cu un chip plăcut de om al câmpiei – de baştină, de undeva de la Dunăre –, cu o voce caldă, monotonă. Îşi ştia toate producţiile pe dinafară şi le recitase dintr-o răsuflare. Tudor se duse după aceea la el, îi spuse că-i plac marafeturile lui, nu toate (Miţache îl privise mirat) oricum, mai mult decât ale altora. Avusese loc o discuţie între ei, Miţache spunându-i de la început toate poeziile, spre a-l face să le-nţeleagă mai bine, „că nu se putea să nu-i placă”.

Tudor îl simţi „slab şi fără apărare”,