spre a-şi duce planul la îndeplinire. Pentru că ştiuse încă de acum o săptămână, când îl pusese să-ntindă palmele că Miţache asta urmăreşte, să-l strângă de gât. Şi tot timpul, de-a lungul acelor zile, el se familiarizase cu moartea, care ştia, avea să i se prezinte în felul acesta, şi-ncerca acum un fel de voluptate pe care o ai când îţi reuşeşte ceva. Adică: „Ia uite ce bine merg toate!” De aceea, venise să doarmă la nenorocitul acesta, nepricopsitul la minte, ştiindu-l ca atare ce poate face şi chiar încurajându-l într-un fel. Tudor voia să-şi pună capăt zilelor, şi o laşitate pe care nu şi-o putea înţelege, nici ierta îl împiedica s-o facă el cu mâna lui… De aceea, băgase capul în butoi… chipurile să se răcorească… de aceea, acum se complăcea să mişte un deget, pentru că trăia voluptatea trecerii, când toate parcă se rezolvă de la sine. Fu oarecum mirat că se sufoca aşa de repede, şi ochii, care îi crescuseră enormi, se uitau la prietenul său nebun fără spaimă, ci numai cu mare, imensă, largă curiozitate. „Să te văd ce eşti în stare”, „Ia te uită, domnule, că sunt deja moale!” Încercase să zvâcnească din picioare şi acestea refuzaseră să se mişte, „Nu cumva m-a legat înainte cu ceva? Păi atunci nu procedează cinstit! Să protesteze?”

Protestul luase probabil forma unui fel de horcăit, ori poate chiar Miţache fu cel care ţipă, căci gazda sări imediat ca arsă din bucătăria ei şi văzând scena – era deja spre ziuă – tăbărî pe somnambul. Îl crezu bântuit de diavoli. Îl dădu la o parte, îi arse câteva palme, urlă la el. Miţache începu să tremure. Se retrase într-un colţ şi dârdâia ca varga, nu din cauză că s-ar fi trezit, ci pentru că femeia era în pielea goală – aşa dormea, din spirit de economie săraca, până avea să i se întoarcă bărbatul – şi nici nu-şi dăduse seama cât de repede acţionase. Miţache credea acum că iarăşi va fi victima unui atentat de viol! Iar declaraţii (de dragoste), iar autobiografii… şi de-aia arăta îngrozit ca un om care se predă… să nu-i faci nimic, că el se predă, uite, e cu mâinile în sus, pipăie tălpile lui Dumnezeu. Femeia se îngrija de Tudor, pe care-l crezuse rece, adică pierdut, şi era nenorocire dacă tocmai în casa ei s-ar fi petrecut un astfel de fapt, n-ar mai fi putut închiria camera, rămânea pe drumuri. Tudor îşi revenea încet, încet. Ochii lui deschişi vedeau un nud uriaş cât Bucureştiul, dacă nu mai mare, de femeie roşcată, de teracotă parcă, prindeau „în obiectiv” când un amănunt, când altul. Pe măsură ce globii vineţii îi intrau în orbite, imaginea se micşora şi când fu deplin conştient, putu privi „cu un cearcăn critic” acel corp voluptuos de muiere trecută prin multe, dar coaptă, coaptă în toată puterea cuvântului, şi nici măcar aşa de urâtă cum crezuse seara, la prima vedere. Femeile sunt mai frumoase goale, bărbaţii mai chipeşi, îmbrăcaţi – se gândi el şi o împinse uşor cu mâna la o parte. Gazda stătea aplecată asupra lui, să vadă dacă respiră, şi un sân mare îi venea aproape de gură, îl simţi cald: „Ce-ar fi să sug puţin, să mai prind niţică viaţă?” Prin urmare, nici el nu era în toate minţile, însă când îşi reveni pe de-a-ntregul, când creierul i se aerisi suficient, Tudor se pomeni spunând: „Du-te, cucoană, şi te îmbracă”. Pune ceva pe dumneata.

— Uf! muicălică! oftă femeia, observând abia acum starea în care se afla, dar fără să se ruşineze chiar atât de tare, cum se aşteptase Tudor, prin ce-am trecut! Dacă n-auzeam la timp? Că aşa mă luase somnul, picam de ostenită, dormeam şi visez că dorm şi-odată aud: „Hîî! Hîî!”

Tudor se ridică. Picioarele parcă îi erau amorţite şi simţi o durere ciudată, ca şi când călca pe sute, mii de ace, care te înţeapă, însă numai un pic, durerea e aproape plăcută. Sângele îşi relua deci întregul circuit. Doamna arăta ca Saskia lui Rembrandt, dacă n-ar fi avut arsura aceea în frunte. Îi putea poza lui Val pentru cine ştie ce nimfă răscoaptă. Femeia ieşi din nou, dar nu ca să se îmbrace, cum crezu Tudor. Peste câteva momente se întoarse cu două pahare de lapte.

— Luaţi, muicălică! Asta vă face din neoameni oameni.

„Pe amândoi ne consideră la fel de nebuni – se gândi Tudor. Ori femeile cred, în străfundul conştiinţei lor, că toţi bărbaţii sunt mai mult sau mai puţin demenţi şi când se manifestă ca atare nici nu arată prea mirate.” Sorbi laptele. Miţache ţinea paharul în mână, însă aceasta îi tremura atât de tare, încât lichidul alb aproape dansa, săltând în aer şi iar căzând la loc. Femeia îi apucă mâinile şi încercă să-i ducă paharul la gură. Stropi albi îi săreau mereu pe faţă şi pe corpul destul de bine proporţionat. Tudor îşi continua investigaţiile, fiind obligat să facă mereu rectificări. „Corpul omenesc nu e deloc obscen, hotărî el. Totul e frumos, omul în ultimă instanţă e un animal sapiens frumos.” Sapiens, pe dracu! Că uite ce surprize! Se îmbrăcase şi se-ndrepta spre ieşire. „— Aveţi grijă de el, îi spuse gazdei, care nu se arăta mirată că pleacă. Daţi-i mult lapte. Mult lapte. Mai ales, laptele i-a lipsit toată viaţa.” Când se văzu afară, mergând spre casă pe jos, mijloacele de transport în comun încă nu se puseseră în circulaţie, avu timp şi mai ales spaţiu… să se gândească.

Într-un fel, suferise un eşec… se întorcea de la groapă. Pe jos. Viaţa ţinea cu el şi nu voia să-l scape din mână. Prima dată fusese un peşte care-i dăduse un mic bobârnac în frunte, ca şi când: mă, fii atent, totul se va aranja, lumea asta, până dincolo de stele, tot universul acesta este extrem de interesant, face să încerci să-l înţelegi. Ascultă-ne pe noi, dobitoacele, trăieşte, mă! Şi-l scosese din butoiul cu melancolie.

Deci, avusese, în primul rând, sfatul prietenesc al „celor care nu cuvântă”. Dobitoacele, săracele! Apoi, de data asta, intervenise, prompt şi sigur, chiar mâna omului,