pentru că îi era urât. Bineînţeles, el nu adormi. Nu ştiu de ce se simţea bine, cum nu mai încercase de mult o astfel de stare. Poate faptul că îi apărea acea poezie? Desigur, chiar în momentul acela se tipărea. Erau gândurile lui, simţirea lui, experienţa lirică a unor ani lungi şi parcă scâlciaţi, ca nişte pantofi prea largi, visele lui… care acum se turnau în forme de plumb şi mâine aveau să fie aduse la cunoştinţă miilor, zecilor de mii de cititori. Toţi îi vor citi numele. Îşi vor da seama că l-au văzut, l-au mai întâlnit şi într-o altă revistă de prestigiu, în Igaz Szó, adică l-au citit tradus. Talentul lui răzbătea încet, încet. Îl trezi pe Tudor… să se ducă să dea un telefon în tipografie, să vadă dacă nu i-au sărit ăia vreun vers. Să le atragă atenţia tipografilor cu ce lucru delicat au de-a face. Tudor însă dormea buştean şi mârâi că de unde să dea telefon dacă în casa aia nu există niciunul? Să bage fisa în W.C.? De fapt, Miţache doar avu intenţia să-l trezească pe Tudor, dar luă aceasta ca pe o realitate… Adică, ăsta refuză să se intereseze de poezia lui! Începu să plângă. Nu mai credea nici în prietenie, degeaba crezuse el. Cel mai bun prieten îţi ia femeia din aşternut, singura ta femeie, el are una de bună şi alta de purtare, care îi spală, îl hrănesc. Şi la o adică, el se face că plouă. Adică n-a văzut, n-a auzit nimic. Pe el să nu-l întrebe. Îi plăcea să plângă, nu mai plânsese de mult, îi era milă acum şi de prietenul lui, care Dumnezeu ştie cum o scoate-o la capăt. Că a observat că nici el n-are vreo putere administrativ-financiară. Dar absolut nicio putere, degeaba îşi dădea aere. Ăia de la redacţie – observase asta limpede – nu-l iubesc şi, poate, nici nu cred în părerea lui, nu-l ascultă.. Şi chiar dacă el îl recomandase călduros – şi sincer –, ca pe un mare poet, da, spusese asta în gura mare, în faţa lui şi a tuturor, ăia puteau să-l ia peste picior şi să nu-l creadă.

Plângea încet, cu lacrimi amare care i se prelingeau în gură şi le simţea cât sunt de amare, şi aştepta să se lumineze, să se repeadă la chioşc, să se vadă. La un moment dat, îşi dădu seama că plânge de fapt de bucurie, într-adevăr, dacă ştii să te sacrifici, or el sacrificase totul, dar absolut totul artei sale, până la urmă învingi. Mâine toată lumea avea să-i rostească numele, o să dea din cap şi-o să se intereseze de soarta lui… de biografie… Tocmai în acel moment, cum auzi de „biografie”, ca şi cum ar fi tras cu urechea, uşa se deschise perfid şi iarăşi apăru tipul care-i tot cerea autobiografii, zâmbea, rânjea în toată puterea cuvântului, deşi se păstra în marginile politeţii. Avea în mână o colivie mare… cam cât odaia aia, dacă nu mai mare. Cum naiba încăpuse cu ea pe scară? Îi făcu semn să intre în colivie. Miţache îi spuse că-l bagă el undeva, cu colivia lui cu tot, şi se hotărî de data asta să reziste. Adică dacă tot îl sâcâia, putea să-i răspundă cu aceeaşi monedă. Deja îl înjurase birjereşte de vreo trei ori, dar omul zâmbea, perfid, nu se enervase şi-l poftea să intre în colivie. Miţache îşi aminti că poezia sa de a doua zi se numea într-adevăr „Cântec”, şi aşa le-a venit ideea ăstora cu colivia. Dacă este pasăre, dacă tot cânta el, şi cânta atât de frumos, hârşc! cu el în colivie… să-şi treacă pe curat autobiografia. Era pornit să opună rezistenţă, mai ales că, la nevoie, îl putea ajuta şi Tudor. Atunci când ăla, tot aşa zâmbind, îl îmbrânci înăuntru, el se prinse cu amândouă mâinile de uşa coliviei, care era de fier… şi nu-i dădea drumul nici mort, oricât l-ar fi îmbrâncit înăuntru… se proptise cu picioarele în grilaj şi cu amândouă mâinile strângea bara de fier, se ţinea de ea, ca să nu fie băgat înăuntru cu forţa şi să i se închidă uşa în nas.

Astfel era să moară Tudor, pentru a doua oară în acea săptămână. Bara de fier de care se prinsese Miţache, cu atâta străşnicie, era gâtul lui. În prima clipă, ar fi putut să scape, deşi era buimac de somn şi-l luase prea repede, îi trebuise puţin timp ca să-şi dea seama despre ce e vorba. Putea la fel de bine să viseze şi el aceeaşi colivie din care cineva încerca să-l tragă afară în timp ce un mizerabil îi prinde gâtul cu uşa. Sunt cazuri, probabil, când visele se transmit – în stări de acestea excepţionale – şi unul intră în visul celuilalt sau în halucinaţia celuilalt, fără să-şi dea seama. Tudor însă ştiu despre ce e vorba şi chiar formulă această fişă de observaţie „pe un fond schizofrenic”.

Ştiuse dintotdeauna că activitatea lui Miţache se grefează – cum zic doctorii – pe un fond schizofrenic. Putea, cu o smucitură, să-l răstoarne pe furiosul care-ncălecase pe el şi îşi împlântase mâinile adânc în gâtul lui. Cu o încordare, Tudor ar fi putut să scape, măcar pentru un moment, de încleştare… apoi, lupta ar fi continuat, el mai având timp să tragă o gură de aer. Nu mişcă însă decât un deget, nu ca să se apere, ci ca să vadă dacă mai poate mişca. Lasă-l să-şi facă mendrele, părea el că se gândeşte, să-şi facă mai întâi mendrele, să aibă şi el o bucurie şi după aia îi arătăm şi noi ce putem. Tudor nu voia, nici în cazuri de-astea, să risipească forţa, adică să intre de la început în luptă cu întreg arsenalul. Fie că era vorba de o luptă de idei, fie de una propriu-zisă ca aceasta. Şi încă ceva: abia acum îşi dădu seama că el, de fapt, asta şi urmărise… Adormise din laşitate aşa repede, ca să-i lase ăluia cât mai mult timp