oaselor, ofta, îi venea să râgâie, se scărpina-n cap, se dădea jos să bea apă, iar încerca să aţipească şi peste cinci minute se ridica şi verifica fereastra dacă e bine-nchisă, întrucât simţea că-l trage. Pentru el, somnul era cel mai mare chin – starea lui de nebunie, dacă tot suntem în subiect – şi spera să-l elimine complet, pentru că şi-aşa nu-l odihnea deloc. Ba, dimpotrivă, în fiecare dimineaţă se trezea mai obosit decât se culcase şi asta mergea tot aşa de ani de zile… Şi cât putea s-o mai ducă? Deci, nu putea dormi cu altul în pat, scurt! Ar fi avut atunci de îndurat şi gândul că-l deranjează pe celălalt, plus invidia că ăla doarme buştean, că unii mână porcii la jir, trag la aghioase, în timp ce el duce greul universului. Adică tot greul universului e lăsat pe umerii săi, noaptea, când toţi ceilalţi horcăie, parc-ar fi cu beregata tăiată. De data asta adormi, ca prin minune, aproape de cum puse capul pe pernă. Pesemne că voise „să-şi facă plinul”, să tragă un pui, înainte de-a băga celălalt de seamă. După aia s-ar fi putut trezi şi l-ar fi pândit… ar fi fost cu ochii în patru să nu-i dea cu ceva-n cap. Adineauri, în bucătărie, arătase clar ca un descreierat: luase fierul de călcat şi-l ridicase să-i dea cu el în cap. De ce nu făcuse asta! Tudor parcă aştepta lovitura şi într-un fel se bucura. Ultimul gând înainte de-a adormi fu legat de-o imagine văzută într-o revistă nemţească ilustrată: pe copertă, o tânără pereche – el bărbos, ea pisicuţă blândă – băgaţi amândoi sub o plapumă, care le venea până spre piept sub această fotografie scria cu litere mari: „Ehe auf Probe”. Nu ştiu de ce-i venise asta în minte, dar cu asta era să rămână pentru toată eternitatea, cu această imagine a unei perechi „la probă”... Pentru că… Dar cum se întâmplase? Miţache Stanciu îşi consuma în acea zi ultimele rezerve de raţiune. El de mult începuse să pâlpâie, cei din jur îşi dăduseră seama de unele „ieşiri” necontrolate, dar totul fusese dat pe seama oboselii, a unei stări nervoase de moment.

Niciodată nu fusese prea stăpân pe sine şi anumite condiţii exterioare îl turtiseră de-a binelea. Nu ducea o viaţă regulată, nu-şi luase slujbă, nu-şi impusese o disciplină de lucru, ci se sprijinise cu toată greutatea trupului său debil pe creaţie, Or tocmai aici avusese eşecurile cele mai mari, eşecuri pe care le au de fapt toţi debutanţii, însă pentru o fire ca a sa ele luau mereu proporţia unei catastrofe. Nu-şi dădu seama chiar de la început că se scufundă, totul se petrecea încet şi metodic, milimetru cu milimetru, ca la un cutremur, care, în loc să zguduie deodată locul, se dispersează şi se înmoaie, lungindu-şi activitatea pe ani de zile. Seismografele nu prind aceste cutremure, nu sunt capabile să le înregistreze. Cu atât mai mult, când cei supuşi unor astfel de zguduiri lente sunt nişte biete făpturi umane – aici nu există aparate de precizie.

Bănui că e ceva neclar cu el doar atunci când i se prezentă un om negru – lui Miţache Stanciu ori lui Serghei Esenin? Începea deja să-ncurce borcanele – şi-l înregistrase. Adică îi pusese în braţe o cântăreaţă de provincie, lungă şi slabă, pe Margareta Porumb, şi aia îl obligase să facă anumite declaraţii amoroase, cu scopul de a-l băga la apă. Acum toată lumea era împotrivă-i, din cauza acelor declaraţii de dragoste, care fuseseră multiplicate… pe foi secrete – foiţe de ţigară – şi trimise pe la miliţieni… cu semnalmentele lui… precum că a vrut s-o violeze… pe Nastasia Filipovna care i se prezentase sub numele fals de Margareta Porumb. De fapt, „chestia” era notorie de-acum, nu mai e nimic de făcut, zicea el. Însă ce avuseseră cu dânsul? Putea fi la mijloc şi-o gelozie profesională a colegilor lui de cenaclu din Huşi – nişte rataţi, care ajunşi mari, prăjini, cine le mai vede lungul nasului? Aşa se pomenise el în conflict cu acel om tuciuriu, care vine să-i ceară nişte declaraţii, precum şi autobiografia. Această autobiografie – până la violul cântăreţii – el o scrie în fiecare zi pe hârtie de cerere, i-o dă, iar ăla nici nu vrea s-o citească, îi spune că-i ascunde ceva, că n-a spus totul, că ia mai gândeşte-te. Chestia cu violul el într-adevăr o trecea sub tăcere, pentru că dacă era vorba de viol, aştepta să i se smulgă declaraţia cu forţa, cum se petrecuse în realitate. Însă acela, miliţianul, se purta politicos, numai îi dădea hârtia s-o mănânce – adică cererea cu timbru – şi-l punea să facă alta „neomiţând nimic”. Şi asta îi răpea tot timpul, îi lua din ceasurile de creaţie înaripată şi geniul său era, cum s-ar zice, la pământ, călcat în picioare, cu bună-ştiinţă şi tehnică. Pentru că trăim într-un secol al ştiinţei şi al civilizaţiei.

Aceste lucruri – poate ceva mai dezlânate – le povestise Miţache mai multora. Tudor, când luă prima dată cunoştinţă de ele, se cutremură. I se împlinea într-un fel o presimţire. Totuşi… dacă era atunci beat?

Tipul negru nu-i dăduse însă pace lui Mitache mai ales în ultimele săptămâni, când îl hăituia ca pe un hoţ de cai. Singurul gest de împotrivire fusese nu de mult, când Miţache, exasperat că ăla ţinea morţiş să-i ia o declaraţie şi-o autobiografie tocmai când el era inspirat şi refăcea o strofă mai veche, se repezise şi-l îmbrâncise în prăpastie. Erau pe marginea unei prăpăstii, jos curgea soarele în care pluteau şi bucăţi de coase frânte, însă ăla se prinsese bine de el şi nu pică. (Scena cu colegul de redacţie pe care voise să-l strângă de gât.)

De mirare la el era faptul că îşi revenea repede din starea asta… şi aproape că nu observai. Lucid mai tot timpul. Şi în ultimele zile, cu această mică rezervă de luciditate, se agăţase de singurul om care-l înţelegea şi se purtase blând cu el – Tudor – şi de-aia-l aşteptase să iasă de la birou…