cu viaţa asta. Că alt ritm era pe malul Bahluiului (aducea mereu vorba de vechea cetate). Acolo ieşeai pe Lăpuşneanu fără nicio treabă şi de la un capăt la altul al străzii strângeai mâna la optzeci de cunoscuţi şi-ţi şi găseai un rost. Te înfundai într-un birt, la un vin fiert sau o spumă de drojdie. Aici asuzi ca un cal o zi-ntreagă prin tot Bucureştiul – e cel mai întins oraş din lume – şi nu-ntâlneşti un cunoscut. Evocările ieşene îi făceau bine lui Miţache. Tudor intuise asta şi de-aia-i tot trăgea cu vechea cetate. Nu-i vorbă că şi el se simţise minunat acolo. Deşi Iaşul acelor ani mai avea încă, precum un invalid, gloanţe şi schije înfipte în trup ba chiar şi în cârje, unele erau vizibile, se clătinau când bătea vântul, cădeau odată cu tencuiala din zidurile care se cojeau de urmele războiului. Iar el îl văzuse, observase toate acestea într-un raglan ponosit, pe care-l mai purtase şi fratele său mai mare. Când îl îmbrăca, parcă-şi cereau scuze şi unul şi altul, raglanul că nu mai are păr, e sitit, Tudor că e obligat să-i grăbească destrămarea. „Tu ai rămas cu urzeala, eu cu bătătura, om scoate-o noi la capăt”, încerca el să glumească. Până la urmă a răcit zdravăn. Asta se întâmpla în prima iarnă petrecută acolo, o iarnă cumplită, iar el fusese repartizat la un cămin studenţesc, improvizat într-o fostă şcoală, chiar cea în care fusese învăţător Ion Creangă, se zice, pe strada Sărăriei. Zidurile erau reci, igrasioase, uşile nu se închideau bine, tavanul burduşit, pe jos ciment, şi sobele, oricât le încărcau cu cărbuni (porţia era totuşi limitată), nu reuşeau să încălzească decât prin preajmă. Tudor avea patul tocmai în partea cealaltă, sub un geam mare, care trăgea „la măsea”, în primul rând, după o oră de stat lângă el te durea o măsea şi, apoi, făcea flori de gheaţă pe tine, ca şi când ai fi fost şi tu tot de sticlă. Lângă patul lui era cel a lui Colceriu, un prieten, care îi dădea o pătură când începea să se manifeste frigul intrat în oase printr-o dârdâială şi-un clenţănit continuu. Nu curgea apa decât o oră pe zi (niciodată nu se ştia precis care e ora aia). Tudor îşi amintea că junghiul din spinare şi apa de la plămâni au început să se manifeste printr-o sete teribilă, parcă se deshidrata „de la mână pân’ la gură”, sau invers „de la gură până la mână”, de cum lua cana de la buze s-o pună pe pervazul ferestrei. Se adăpau toţi dintr-o putină, pusă pe sală. Băgau mâna şi lua fiecare cu sticla lui. „Aşa fraţilor, spălaţi-vă şi pe mâini – mai zicea câte unul. Febra tifoidă ne paşte, ascultaţi-mă pe mine”. Apoi, ieşind din spital, după vreo trei luni, „ameliorat”. („Sunt ameliorat de Sfântul Spiridon, să-i dea Dumnezeu sănătate”), a primit de la Asociaţia studenţilor palton. Erau vreo zece cincisprezece inşi pe listă. (Unul purta o manta de ceferist a lui taică-său.) Le era jenă să se ştie c-au primit paltoane, dar propunerile se discutaseră cinstit, deschis, prin diverse şedinţe. Oricum, cu jenă, fără jenă, au picat bine! În acea manta gogoliană şi-a strâns apoi Tudor impresiile despre Iaşi, sub pulpanele sale generoase avea să bage la încălzit sumedenie de monumente – Iaşul e muzeul nostru în aer liber – teiul lui Eminescu pe mânecă, Trei Ierarhii într-un buzunar, bojdeuca în celălalt. Totul s-a aburit, s-a umanizat, s-a aşezat în adevărata lumină. Avântul construcţiei era real. S-au consolidat dealurile care alunecau la vale cu istorie şi cu case cu tot, cele şapte coline sau câte-or fi fiind, voind parcă a se unifica. Mijea un început bun şi nu numai în construcţiile de clădiri. Existenţele, grav atinse, avariate, au început a fi privite cu înţelegere. Un savant lingvist, după oarecare pauză, lucra contabil undeva, socotind cu acelaşi calm de ins desprins cu înşiruirea filosofiilor şi a verbelor în limba sanscrită, unde căuta rădăcinile multor cuvinte mâncate de vreme, a fost reprimit asistent la propria-i catedră. Deci ceva tot se urnea, se urnise. S-au alocat fonduri pentru refacerea Teatrului Naţional, punându-i-se la punct ciobita aurărie. Scoţându-se judecătoria din importantul edificiu, semănând cu Parlamentul englez, acesta a devenit Palatul Culturii, în locul tramvaielor, cutii de chibrituri, s-au introdus tramvaiele noi, cu remorcă. Asta a însemnat ceva, un eveniment. Iaşul, sau Iaşii, începuse să zbârnâie, să clocotească de viaţă. Mai târziu, spre sfârşitul studenţiei lui Tudor, a început construcţia masivă, cu plan.

Când îşi îndemna prietenul să renunţe la nervii de aici., era mai mult un brânci pe care şi-l tot dădea lui, să lase naibii totul baltă – avea şi ce lăsa aici în urmă? – şi să se-ntoarcă acolo. I-ar fi surâs şi lui un post de pedagog la un internat. Să fie mai aproape de tineret.

Miţache nu era capabil să mai poarte o discuţie. Iarăşi îl soma să-i mărturisească dacă poezia lui apare în numărul de mâine sau abia peste două săptămâni?

— Lasă-mă, frate, să dorm, abia aţipisem, făcu Tudor pe somnorosul. Se culcase, aşa îmbrăcat şi încălţat, măcar că gazda schimbase cearşafurile, pusese un ziar sub pantofi. Asta însemna însă că tot îi e fiică şi că împărtăşeşte şi el, cel mai bun prieten, părerea celorlalţi. Se sculă, îşi lepădă pantofii cât colo. Cămaşa lui nu se şifona, puteai dormi şi cu ea şi fără ea, îi era totuna, n-avea pretenţii… N-ar fi fost prima dată. Totuşi, şi-o scoase, rămânând în maiou. Îşi aranjă hainele frumos pe speteaza scaunului, punând cămaşa în carouri deasupra, ca pe un umeraş.

— La care cap te culci? La ăsta ori la ăsta?

— Unde-ţi convine ţie… dar crezi c-o să pot dormi? Eu până mâine înnebunesc… până apare poezia…

Miţache se dezbrăcă şi el, îşi luă pijamaua, cam soioasă, şi se vârî sub pătură, la capul celălalt. Tudor nu putea să doarmă cu altul în pat. În primul rând, din cauza lui – adică celălalt n-ar fi închis ochii pentru că intelectualul se-ntorcea de-un milion de ori când pe-o parte, când pe alta, când se ridica în capul