urâcioase îi mişunau prin cap. Ca şi gândacii văzuţi cu câteva nopţi mai înainte în bucătăria imensă, căutându-şi speriaţi găurile, uimiţi că cineva poate aprinde o lumină aşa de orbitoare. Masa de lucru, unde îşi întindea oasele, rămânea, în ciuda saltelei, la fel de tare, iar spinarea lui – poate chiar măduva – scotea din găurile, unde moţăiau, amintirile acelor nopţi dormite pe „blană”, peste care se vărsa în fiecare dimineaţă o căldare de apă.

Şi încă ceva. Într-una din aceste zile, întâlni pe stradă un tip. Tresări văzându-l. Acela-l observase, la rându-i… Stătu un moment descumpănit, apoi veni la el:

— De unde te cunosc eu pe dumneata?

— Vezi-ţi, domnule, de treabă! Şi Tudor trecu mai departe. Era Săvulescu. Între timp fusese dat afară, vasăzică. Buun!

Miţache se afla într-o stare de exaltare cu totul „peste ştachetă”. Îl întreba din cinci în cinci minute dacă o să-i apară într-adevăr poezia, dacă nu făcuse cumva un banc (spune drept!) şi dacă lui îi plăcuse sincer, îşi dăduse seama că el e singurul prieten care i-a rămas, pentru că toţi ceilalţi… îl urmăresc.

— Cum adică… te urmăresc?

— Adică vor să mă-nfunde. M-a pârât unul de la Huşi – ştii tu cine, prozatorul acela – că nu ştiu ce, că aş trăi cu cântăreaţa aceea… ştii tu care… şi m-au înregistrat pe bandă. Acum toată miliţia e pe urmele mele… îi spuse că voise să se spânzure, că-i e frică singur noaptea… şi tot năzbâtii de-astea. Întrebă iar, speriat: Ai văzut-o tu în şpalt?

— Sigur c-am văzut-o. Cu mâna mea i-am dat „bun de tipar” şi ţi-am pus toată punctuaţia, deşteptule! Mâine ne sculăm de dimineaţă şi ne repezim direct la chioşc să cumpărăm „Bla-bla”.

— Ce „Bla-bla”?

— Aşa-i zicem noi gazetei.

— Aoleu… şi mai e o groază de timp până mâine… eu o să-nnebunesc până atunci!

Lui Tudor îi era teamă că n-o să apară, şi omul, a doua zi, văzându-se zburat din pagină, putea avea într-adevăr un şoc. În halul în care se afla!

Camera era dintre cele mai modeste, într-o casă veche şi banală. Gazda mai avea o bucătărioară, unde dormea ea, aceasta era odaia „cea bună”, pe care i-o închinase „domnului profesor” (Miţache se recomanda, nu ştiu de ce, profesor) şi aşa mai scotea şi ea un ban. Era o femeie simplă şi necăjită.

Îl întrebase pe Tudor dacă nu e fratele domnului profesor.

— Nu, un prieten.

— E foarte bolnav… poate i-o fi murit cineva în ultima vreme… nu ştiu ce are… Dar – adăugă, ca un fel de consolare, ori o scuză – chiria şi-o plăteşte regulat! Şi e blând, un miel.

— Femei vin pe la el? o întrebă Tudor, cam brusc.

— A, nu, niciodată! Ce vorbă e aia!

Discuţia asta se purta la bucătărie, unde Tudor se dusese să vadă dacă se poate pregăti ceva de mâncare pentru seara aceea, bineînţeles contracost.

— Poate nişte ochiuri! N-am ştiut, domnul profesor nu mănâncă niciodată acasă.

— Aflaţi, doamnă, că nu mănâncă nici în oraş.

— Vai de păcatele mele!

Intră Miţache peste ei… şi c-o privire cruntă îl conjură să nu se dea la gazda lui, că-i crapă capul cu ceva…

— Maică precistă! se închină femeia (prin vârstă, în afară de orice pericol), dar domnul e un om foarte serios.

„Ba nu sunt deloc serios, cucoană”, ar fi vrut să-i spună Tudor, dar nu era cazul. Îşi aduse aminte de gluma că vine să se culce cu gazda, şi poftim ce-nseamnă s-arunci o vorbă, nu trebuie să te joci cu cuvintele! El care e obişnuit să folosească vorbele „numai în doi peri”, din doi peri o să i se tragă.

Miţache mâncă ochiurile ca pe nimica, nu-şi mai dădea seama probabil când îi e foame şi când îi e sete. Gazda, care improvizase o cină, se scuză că „n-are tot felul de bunătăţi”, întrucât omul ei, funcţionar la nu ştiu ce instituţie, lipsea de vreo cinci ani de-acasă şi nici nu putuse să-l vadă în acest timp decât o dată. „E bolnav?” se întrebă Tudor. „Unde-o fi?” „O fi la contagioşi?” Acum Tudor băgă de seamă că nici nu era aşa de trecută, însă ceea ce-o îmbătrânea mult era semnul acela de pe faţă, suferise vreun accident, vreo arsură, ceva, şi toată fruntea îi era o cicatrice. Încerca să şi-o mascheze c-o basma sau cu un breton, dar tot se observa. Altfel, era voinică şi-ar fi putut să-l mai aştepte pe bărbatu-său încă şase ani! O fi fost contabil? Când se văzu singur cu Miţache în camera acestuia, gazda schimbase lenjeria, pusese nişte cearşafuri noi şi mai adusese o pernă, Tudor fu încercat de ideea de a pleca. Asta e, dragă Miţache, intonă ca un fel de concluzie la o discuţie pe care ar fi avut-o până acum, discuţie de ore întregi: faci aşa cum ţi-am spus. Iei trenul frumuşel din Gara de Nord şi într-o noapte te trezeşti în Iaşi. Acolo nu-ţi rămâne decât să începi o nouă viaţă. (Ca şi când asta s-ar fi făcut una-două – mergând din gara Iaşului, cu geamantanul în mână, până la Râpa Galbenă şi s-ar fi schimbat numaidecât viaţa, aşa din mers.) Intri pedagog la şcoala aceea (i se propusese o funcţie de pedagog undeva, scrie-le chiar acum că primeşti) şi stai, citeşti, te ocupi de educaţia tineretului… Şi scrii! Altfel eşti văzut acolo, ştii! E lumea noastră, domnule! Anii studenţiei noastre. O să trec neapărat să te caut, când vin în deplasare, să nu uiţi să-mi comunici adresa. Asta o spunea în picioare şi cam într-un picior, adică stând să plece. Chiar se apropiase de uşă.

— Păi, ce faci? Te duci?

— Păi, ce să fac? Mă duc şi eu acasă. Am de scris pentru mâine.

Miţache se postă în dreptul uşii, dar în privirea lui era mai mult rugă decât hotărâre. Şi-l bătu prieteneşte pe umăr. Ştiu… că ţi-e frică de mine.

— Mie? Cum… adică? tresări Tudor… De ce să-mi fie frică de tine?… Râse destul de fals. Şi rămase. Îi promise chiar c-o să doarmă buştean, n-a dormit ca lumea de luni de zile, o ţine tot într-un iureş. Ca şi când cineva l-ar împinge din spate să facă totul până mâine… că mâine, gata! Nici el nu ştia unde naiba grăbea aşa ca un disperat