listă cu idei care trebuiau „atinse”. Se confruntau listele şi se alegeau ideile considerate „majore”. Apoi, din aceste idei majore – erau eliminate cele prea particulare, care n-aveau suficientă forţă de generalizare şi nu ajungeau la inima cititorului direct (ci doar pe ocolite şi cititorul n-avea timp). Sau dimpotrivă erau eliminate acele fraze prea generale, care nu spuneau nimic, şi se căutau faptele particulare, concrete, capabile să lumineze tocmai prin concreteţea lor semnificativă.

Redactorii, majoritatea tineri şi fără experienţă, se încrâncenau prea tare – fie într-o direcţie, fie în cealaltă – niciodată nu erau siguri când să bată pe concret şi când pe general, şi tocmai din cauza acestei încrâncenări articolul ieşea scrâşnit şi li se trimitea înapoi. După ce totul era gata din punctul de vedere al ideilor şi al faptelor de viaţă – începea redactarea propriu-zisă. Unul stătea la masă şi scria şi ceilalţi pe margine, în picioare, ca să nu adoarmă, îşi dădeau cu părerea. Tudor era tare la începuturi de frază, dar numai atât. Fraza lui, dac-o duceai până la capăt, era un lung paradox – aproape fiecare cuvânt era o idee –, cum spusese odată Adrian, şi ideea (cuvântul) următor contrazicea pe cea precedentă, iar dacă, în mod cinstit, ca literat, gustai acest ansamblu arhitectonic bazat pe principiul echilibrului fragil, nu puteai accepta aşa ceva într-un articol, unde totul trebuia cântărit cu grijă, spus limpede. Şi, aşezat pe acest cântar farmaceutic, Tudor se socotea dintr-odată stângaci şi nătâng. Nu voia însă să recunoască, din încăpăţânarea-i ştiută, doar Adrian spunea după fiecare observaţie care i se făcea: „Sunt un idiot!”. Ptiu! Redactarea dură până spre seară, cu momente de mare avânt creator şi cu timpi morţi. Lui Tudor, căruia nu-i intrase până la urmă nici măcar un început de propoziţie simplă, îi veniră în minte cele relatate de Miţache despre sadicul din Tg. Mureş şi povesti asta în colectiv, ca oamenii să-şi mai descreţească frunţile. Asta apropo de o remarcă făcută de Stoiceasca, precum că paragraful cutare n-ar merge la inima cititorului. Există moduri şi moduri de-a ajunge la inimă –, să se spună – stăruise Tudor – şi să se dea exemplu cu cuiul.

— Nu uita că e singura idee pe care ne-ai dat-o azi, îl fulgerase şefa. O vom nota, pentru gazeta de perete.

Însă Tudor mai avu totuşi o idee în acea zi. Se înserase aproape, erau de 12 ore în redacţie şi articolul de fond, după ce trecuse prin mai multe variante definitive, scris când de o mână, când de alta, încă mai şchiopăta.

— Ce-ar fi să dăm o poezie? Adică să ataşăm şi-o poezioară!

— N-ar fi rău, aprobă Ică Duţu. Băieţi, fuga la sertare după poezii.

Adrian şi Frăţilă răspundeau de partea culturală, ei aveau obligaţia să adune poezii bune de la colaboratori. Cum însă acestea nu erau găsite bune mai niciodată şi nu se publicau, colaboratorii nu se mai înghesuiau. Un nou prilej de critică din partea Stoiceascăi, cu ameninţarea că va desfiinţa secţia culturală (Aviz amatorilor).

— Am găsit-o, spuse Tudor. Aşteptaţi două minute. Coborî în fugă scările, nu mai avu răbdare să aştepte liftul, şi ieşi pe poartă. Se uită atent printre puţinele maşini care mai erau la acea oră parcate în faţa „Casei Scânteii”. Nu se înşelase, Stanciu era acolo, stătea pe bordură şi privea în gol.

— Miţache, vino fuga.

Îl duse în redacţie şi-l puse să recite în faţa tuturor poezia care i se respinsese. (Îl prelucrase pe drum să nu spună că i s-a respins în altă parte.) Miţache recita pe nerăsuflate, cu o uşoară monotonie. Poezia plăcu. Se bătu la maşină şi i se dădu titlul: „Cântec”. Era noua variantă, cu cele două strofe refăcute. Tudor ceru să le adauge şi pe cele vechi şi poezia se mai lungi. Este încă şi mai bună.

— Acum du-te acasă şi aşteaptă-mă acolo. Poezia va apărea mâine.

Miţache plecă, articolul împreună cu versurile fură trimise tovarăşului care răspundea de revista lor. Tovarăşul respectiv, om de treabă de altfel, nu înţelegea chiar totul, înţelegea aşa „aburit”, ca prin sită, iar expresiile: „a dat cu bâta-n baltă”, „calcă-n străchini” etc. Le lua… la propriu.

— Eh! Nu mai e Gore! oftase Duţu, revăzând de la maşină copia articolului, să nu scape vreo greşeală de dactilografie… Gore era regretat de fiecare dată când se punea problema adunării forţelor pentru articolul de fond. Acesta, om de vreo 40 de ani, avea o mână de aur, un talent extraordinar la astfel de materiale. Ştia cum trebuie scrise şi le turna dintr-odată. Se aşeza la un birou şi-ntr-o jumătate de oră, gata! Era colaborator extern, nu-i prea plăcea să piardă timpul prin redacţie.

Tudor nu se mai duse acasă, merse direct la Miţache, cum îi promisese. Acesta avea o cameră mobilată, undeva pe strada Caratelor (fostă A căruţelor), prin spatele unui liceu. Intenţia lui Frăţilă era să-l lămurească să plece din Bucureşti, să se întoarcă la Iaşi – unde-l cunoaşte toată lumea – şi să-şi caute de sănătate. Observase ceva, era cum s-ar zice pe drojdie cu nervii şi, într-un fel, îl înţelegea. Nici el nu stătea mai breaz. Voia să-şi spună o glumă pe care tocmai o auzise. Cutare trece pe lângă unul călcat de un compresor. Îl observă tocmai când, strivit, acestuia îi ieşeau deci ochii. Şi Cutare îi zice: ce te zgâieşti, bă, n-ai mai văzut compresor?

Nu mai voia să doarmă acasă şi din alt motiv. Individul cu maşina continuase să-i viziteze după miezul nopţii, sub diferite pretexte – până la urmă zicea că suferă de insomnii şi vine la ei prieteneşte, să se consulte. Băgase oarecum frica-n el. Tudor se molipsise mai degrabă de la Adrian, căruia prezenţa „malacului” îi crea o adevărată stare de panică. Val nu apăruse. De la despărţirea aceea forţată din Piaţa de flori, ia-l de unde nu e. Fie că trăia pe undeva, ascuns cu Dulcineea lui, fie că… păţise ceva! Ori se ferea să vină… acasă, tocmai ca să nu se-ntâmple nimic?… Val era dat dispărut, iar patul îi stătea nedesfăcut de vreo patru zile. Pe Tudor somnul pe catafalc, pe masa aceea înaltă, îl făcea să viseze urât. Nişte întâmplări