— Mă rog, mă rog! spuse ea… Pentru astăzi ne ajunge!

Cu colecţia sub braţ, Tudor ieşi din „Casa Scânteii”. Ştia un meseriaş bun, cu care chiar vorbise în această privinţă, un bătrân care lega lucrări de diplomă, punea rame la fotografii şi avea un atelier modest pe strada Buzeşti. Era un moşulică simpatic, şi Tudor, când trecea pe-acolo, mai intra şi-i răsfoia cărţile pe care acesta le primise pentru legat. Erau cărţi vechi, de pe la particulari, romane de Cronin, Maugham, în traducerea lui Giurgea. Tudor le citise pe toate încă din clasa-ntâi de liceu, înainte de febra tifoidă. Dacă murea, ducea cu el un bagaj de cunoştinţe.

Îi ieşi în întâmpinare Miţache, care-l surprinse din nou prin înfăţişarea sa veştejită şi modul neîngrijit în care se prezenta. Iarăşi îl aşteptase acolo, între maşini, în Piaţa Scânteii, vasăzică.

— Bine, mă, tu n-ai treabă? Ce mă tot pândeşti? râse Tudor. Nu ştiu de ce se simţea uşor acum, după ce faptul se consumase. Sabia care atârna deasupra capului se desprinsese şi dispăruse starea aceea de încordare, era numai curiozitatea. Curiozitatea e o stare aproape pasivă, adică nu te doare când eşti curios. Ai răbdare să fii curios. Miţache era supărat. Îi promisese să treacă pe la el şi de ce nu venise? El stă singur aici în Bucureşti, fără prieteni, fără nimeni, toţi îi fac mizerii la slujbă, şi cei care-l cunosc bine îl evită.

— Nu ţi s-a publicat? întrebă Tudor. Asta suna mai mult a bătaie de joc, pentru că el îl tot îndemnase să le dea-ncolo de versuri, să se pună pe treabă, să facă ceva, altceva, nu literatură.

Miţache luă asta drept compătimire şi spuse că i se ceruse să refacă două strofe. Le ştii care!

— Care?

— Alea care-ţi plăcuseră ţie… Tocmai alea.

Tudor nu-şi amintea nimic, dar simţi că e cazul să-l încurajeze. Miţache era un tip care dacă ziceai că nu-ţi place un vers se consuma două săptămâni, nu se gândea decât la asta. Nu era un poet productiv, el îşi crease anumite tipare, nu lipsite de oarecare cursivitate, şi parcă se lipise de ele, nu mai progresa deloc.

— Şi tu te aşteptai să le placă?

Miţache, în loc de răspuns, îi spuse cum a schimbat el cele două strofe, le ştia pe dinafară, cum îşi ştia toate poeziile.

— Merge! Nu sunt rele.

— Nu le-au plăcut… se plânse băiatul, care suferea ca un câine bătut pe nedrept. Lui Tudor îi fu milă de el. Miţache era un tip prea fragil pentru astfel de transformări revoluţionare, când e nevoie nu de însăilările dantelate cu spumă de mare ale fragilului începător.

— Şi ce să fac eu acuma? îl întrebă Miţache, apucându-l de un nasture de la haină şi încercând să-i privească pe Tudor în ochi, ca nu cumva acesta să nu-i spună sincer care e sfatul lui.

— Ştii tu ce să faci…

Voise să adauge: „strânge-i de gât”, dar îşi dădu seama că gluma ar fi fost prea tare, Miţache aştepta într-adevăr un sfat prietenesc. Femeile, frate Miţache! Dacă vrei să mă asculţi, uite care e ultimul meu cuvânt: du-te de urgenţă prin jurul Gării de Nord, fă-te că te mai uiţi pe la vitrine şi mai freacă-te şi tu de muieretul de pe-acolo, e plină Gara de Nord de muieret care pleacă, de ce le laşi să plece aşa? Mai încarcă-te şi tu de electricitate, ce naiba, că arăţi ca un acumulator mort.

— Aia e că tu te agăţi de toate fustele, eu caut o zână – zână, înţelegi?

— Aia e că tu cauţi zâna!

Miţache îi povesti că aflase de la cineva precum că la Târgu Mureş era unul care înţepa femeile cu un cui. Venea, bătea la uşă şi când apărea Erji să-i deschidă, el hârşc cu cuiul! Şi unde crezi? Drept în inimă. Apoi fugea..

Îl întrebase dacă e permis aşa ceva.

— Păi, cum să fie permis? – râse Tudor, înţeapă şi el una, două la a treia-l prind. Ferească Dumnezeu să ne judece femeile!

Miţache însă parcă nu-l auzi.

— Asta nu e dreptate – spusese el – ăla înţeapă cu un cui drept în mijlocul societăţii noastre, iar mie nu mi se publică poezia plină de romantism şi de avânt. Spune tu, n-am dreptate?

— Dragă, tu simplifici lucrurile. Pe ăla or să-l prindă, e nebun, un maniac, iar pe tine… ca să zic… aşa… (iar voi să facă o glumă: „Te-au şi prins”)… or să te dezbare de „miezi de nucă”, „cerbi”, „ciute” şi alte „zâne”. Apoi, părinteşte: du-te, mă, la Iaşi, merg eu cu tine. Aranjez acolo să te publice, să-ţi găseşti o slujbă… tu nu vezi că oraşul ăsta nu te primeşte?… Ori acolo te cunoaşte toată lumea! (Sufletul… cine să-l cunoască? – doi-trei prieteni!)

Încă mai stăteau în piaţă… Tudor nu pleca, să nu se ţină după el… n-ar mai fi scăpat până seara. Voia să-i dea acum toate lămuririle. Apăru Adrian, cu sufletul la gură. Bine că te-am prins! Hai înapoi, te cheamă şefa.

„Hait! Altă şedinţă”, se gândi Tudor, dar Adrian se grăbi să-i explice: – A căzut articolul de fond şi trebuie mobilizate acum toate forţele… într-un ceas, să fie gata! E nevoie de ceva mai deosebit, mai literar, înţelegi… mai plin de seve. Şefa a zis să te chem. (Articolul fusese scris chiar de ea şi fiind extrem de plat era normal să se recomande ceva mai „altfel”.)

Tudor fu bucuros că scapă de Miţache Stanciu, dar văzându-l că rămâne acolo, ca un om fără niciun Dumnezeu, iar îl cuprinse mila şi-i spuse:

— Trec diseară pe la tine… Pot să mă culc acolo… cu  gazda? Ziceai că e tânără şi-i plac comparaţiile. O să-i citesc poeziile tale.

Miţache îi mai dădu o dată adresa. Rămase să-l aştepte pe la 8.

Munca la articolul de fond constituia cel mai mare chin pentru întreaga redacţie, pentru că oricum ar fi fost scris, în orice gamă, mai prozaic ori mai avântat, mai cu cifre ori mai cu metafore, era trimis înapoi, uneori chiar în ultimul moment, când revista trebuia să intre la tipar peste o jumătate de oră. Aici trebuiau într-adevăr mobilizate toate forţele. Se adunau toţi într-un birou, întâi făcea fiecare o