„Cazul” merse în biroul lui şi-şi văzu de treburi, adică luă o colecţie din „Cuvântul liber” care nu ştiu cum se afla în redacţie, şi-ncepu s-o răsfoiască.

Era mult mai calm decât ar fi trebuit, sau cel puţin aşa arăta. Îşi aduse aminte că după prima clasă de liceu, vara, la ţară, se îmbolnăvise de febră tifoidă şi în primele trei săptămâni a fost tratat băbeşte: stătea şi moţăia ca o găină plouată, ori bolnavă de ciuie, pe la umbră prin curte, pe sub şopru, se mai întindea pe-un aşternut în prispă. Toţi ai lui erau în muncă pe câmp şi când veneau seara îi puneau pe rând mâna pe frunte şi se mirau că nu i-au mai trecut fierbinţelile. Comprese, i se dădea câte-un antinevralgic: durerea cea mai cumplită o simţea în ceafă – se văită că-l doare capul, parcă are un pietroi în el. La ţară, tratamentul copiilor e foarte simplu, mai ales în familiile mai numeroase: ori le trece, ori nu le trece. Aşa, de la sine. Era prin ’47 şi satul lor trecea el însuşi printr-o mare fierbinţeală. Asta se întâmpla pe la secerat. Durerea-l apucase pe câmp. Fusese cu vitele „în deal”, şi tocmai se-ntorceau spre casă „peste Răculeţu”, când o dată nu s-a simţit bine. Parcă-i era frig. Pe drum, s-a întâmplat şi-un mic accident: un bătrân, care mergea întotdeauna cu ei. Avea nişte boi mari şi ţapeni şi copiilor le plăcea că le spunea poveşti, a fost bătut pur şi simplu de-o femeie voinică şi mânioasă care-i ieşise-n cale, nitam-nesam, c-un resteu, pesemne că-l pândise şi i-a dat cu resteul în moalele scăfârliei. Omul şi-a dus mâna în creştet şi-a văzut că se umple de sânge, a scuipat cu dispreţ spre muierea dracului… şi-a căzut. Apoi, s-a ridicat şi s-a dus pe picioare acasă. Femeia, în urmă, îi strigă că-i pare rău că nu l-a lovit bine, altă dată dă mai tare. Era o ceartă, veche, între ei, erau vecini de „moşie” şi moşneagul o acuzase mai înainte că i-ar fi tăiat un prun. În sfârşit, important era faptul că Tudor, de la natură mai pirpiriu, se întorsese acasă c-o durere de cap cumplită. Durerea ăluia. Parcă pe el îl lovise. Abia după vreo trei săptămâni, când ajunsese aproape o umbră, ai lui şi vecinii au început să se îngrijoreze. Trebuie să fie meningită! Şi-ntr-o dimineaţă l-a luat mamă-sa de mână şi-au plecat spre oraş. El nu putea merge pe picioare până acolo – 30 kilometri, noroc c-a trecut un camion şi s-au urcat amândoi. Era un curent şi aşa i se-nvârtea capul. La Craiova a mâncat o jumătate de-ngheţată într-o cofetărie: mai mult n-a putut… La spital l-au internat imediat. După două săptămâni, murea…Doctorul care îi descoperise boala – febră tifoidă – a trimis vorbă acasă mamei, în sat, să vină, că, ce mai încolo, încoace, copilul e pe ducă. L-a internat prea târziu. Temperatura nu-i scăzuse, era tot la 40 de grade, de aproape două luni copilul fierbea, era în punctul de fierbere şi nu mai are mult. Exact asta simţea şi el… Că parcă se afla undeva într-o etuvă, se tot făcea focul înăuntru… se tot risca, aşa fără aburi, că nu mai ieşeau nici aburi. Era complet conştient, se mira de ce mor ceilalţi în jurul lui aşa uşor, era la contagioşi, îi muriseră vecinii din dreapta şi din stânga, tot copii. Când a venit mamă-sa, plânsă şi pierdută, el a îmbărbătat-o, a spus c-a bătut drumul degeaba, că nu dă ortul. În jur, doctorii, care nu se mai fereau de el, ca şi ceilalţi bolnavi, vorbeau ca despre unul gata pierdut. „Săracul! zicea câte-o soră. Se prăpădeşte la vârsta asta. Da, şi nu era nici prost!” El, într-o noapte, a visat că nimerise într-o fântână – o cişmea – cum erau pe la el, şi nu ştia să înoate. Se ducea în jos şi când să-i ajungă apa la gură, odată a atins fundul cu vârful piciorului. S-a tot zbătut aşa, când în sus, când în jos, până a putut să iasă. Din dimineaţa aceea a ştiut că a sărit peste groapă. Peste două săptămâni, în convalescenţă, fugea de acolo, escaladând gardul înalt de fier, în cămaşa lungă de spital, ras în cap şi slab ca un schelet. Fugea de foame… Luni de zile nu pusese nimic în gură – ceai, cartofi fierţi – şi acum i se trezise foamea. Dacă te repezi la mâncare ca prostul, crăpi pe loc, îi spunea doctorul – care tot cartofi îi recomanda, fierţi şi copţi –, pentru că ţi s-au subţiat maţele de tot, abia se ţin, şi dacă bagi ceva greu în tine, pleznesc. El însă ar fi înfulecat şi-un dovleac, ca porcii, ar fi mâncat ghindă, sâmburi de corcoduşe. Deci, în timp ce doctorii vorbeau de moartea lui, lui îi venea să râdă, considerându-i nişte ignoranţi. Exact situaţia de-acum, de-asta îşi adusese aminte. Colegii de redacţie îl priveau cu compătimire, ca pe un atins de cine ştie ce microb incurabil, ba parcă se şi fereau să-i vorbească. Tudor răsfoia „Cuvântul liber”, prin urmare, într-o stare de calm, iritantă pentru ceilalţi, mai ales pentru şefa lui – care băgase capul o dată în birou să vadă ce face „Turbatul”. În secret, îi spunea faţă de ceilalţi „Tovarăşul Turbatul”. Aceasta revenise peste o jumătate de oră – chipurile – să vorbească cu Adrian, ori să-i ceară o explicaţie. Nici nu era o femeie rea, în ultimă instanţă, şi dacă Frăţilă şi-ar fi cerut scuze – chiar în situaţia aceea – ei i-ar fi trecut supărarea personală. Lăsând însă ca lucrurile să-şi aibă cursul lor – veneau sancţiunea şi celelalte. Dar Tudor se arătă îngrozitor de catâr în situaţii de-astea. Neputându-i suporta prezenţa, luă colecţia sub braţ şi se pregăti să plece.

— Pot să duc colecţia la legat? o întrebă el. Era o sarcină care i se trăsese mai de mult.

Ceilalţi pufniseră în râs – lipsă