Spornicu puse pe masă maldărul de reviste pe care mărturisi a le fi citit cu mare atenţie, se oprise chiar şi asupra altor materiale decât cele indicate, în general erau interesante, însă cum el nu se pricepe decât la un anumit gen va face unele observaţii asupra încercărilor din acest domeniu.

Repetă că citise cu mare atenţie atât paginile semnate de Adrian, cât şi pe cele semnate de Tudor Frăţilă. Făcu apoi câteva consideraţii generale asupra reportajului ca gen. Este, probabil, cel mai dificil gen – al dracului de greu! –, îi scăpă lui o expresie mai din viaţă, şi tocmai de aceea o piatră de încercare pentru un ziarist. E meritoriu că tinerii noştri nu se tem de greutăţi, se îndeasă exact acolo unde e mai greu (Nu prea era atent la stil, repeta cuvintele.) Găsi unele merite lui Adrian. Îi plăcuse în mod deosebit materialul care purta titlul „Dincolo de halatele albe”. Şedinţa se arăta plicticoasă. Maestrul nu era desigur un Demostene, se exprima cu greutate, când nu mai găsea cuvinte citea o frază sau alta, încercând să explice de ce-i plăcuse. Deveni însă dintr-o dată foarte acid şi cu vervă când trecu la analiza încercărilor celuilalt „tânăr al nostru”, Tudor Frăţilă. (Acum se văzu că pe Adrian îl frunzărise doar, iar pe acesta îl citise cu atenţie şi se pregătise în vederea unei disecţii, ori a unei operaţii pe creier.) Spuse din capul locului că-l îngrijorează modul în care se falsifică realitatea. Aceasta era o tendinţă mai generală, ce e drept nu numai începătorul şovăielnic Frăţilă se făcea vinovat de ea. Tocmai sub egida unui gen care era anume creat s-o arate aşa cum este, în toată măreţia ei, grea de seve! (Subiectul e realitatea). Frăţilă (e un pseudonim?) se specializase, după părerea lui, în a trece pe lângă viaţă, în ceea ce scrie, cu o viteză şi mai ales o indiferenţă care trebuie să dea de gândit. El caută pe teren nu faptul semnificativ, real, exact, ci pretexte pentru nişte teorii cu care-a venit de-acasă, teorii şi false şi fade. Citi câteva pasaje care, aşa trunchiate, păreau într-adevăr deplasate, secretara de redacţie şi chiar unii redactori neputându-şi opri un început de zâmbet. Aţi putut vedea chiar şi din aceste câteva mici fragmente, reluă el, tonul fals pe care îl ia autorul, vizavi de pulsul vieţii, pe care crede că-l…

„Te bag în mă-ta!…” vru să spună Tudor, simţind pornirea să părăsească imediat sala unde i se înscenase această mascaradă. Avu însă puterea să se abţină amintindu-şi că mai făcuse un astfel de gest şi acum se află oarecum în perioada de îndreptare, care se pare că i se acordase, un fel de convalescent pe linie de serviciu, şi că n-ar fi făcut altceva decât să-i dea apă la moară secretarei de redacţie. De-ar numi-o mai repede redactor şef!

— Bancuri, domnule! spuse el cu glas tare. Baliverne, gogoşi de tufă!

Spornicu nu auzi. (Ba auzise.) Lui Tudor i se făcură semne disperate din mai multe părţi, să se abţină, Adrian îl înghionti pe la spate.

Vorbitorul îşi continuă demonstraţia încă vreun sfert de oră, cu un patos nesperat poate nici de Stoiceasca, ea, desigur, îi sugerase să-l săpunească puţin pe stimabilul, care-i face greutăţi şi-şi dă aere de scriitor, dar Spornicu punea în această săpuneală atâta furie, de parcă materialele respective ar fi fost scrise oarecum împotriva lui. Fu de părere că autorul nu reuşeşte deloc în acest gen, se îndoieşte că-i va izbuti ceva.

— Ce să scot, domnule dintr-un gen care nu există? Nu se mai putu stăpâni Tudor. Nu există pur şi simplu, e o invenţie a dumitale. Vina mea e că m-am băgat şi-am încercat să fac imposibilul, să dau viaţă unei scheme, să inventez să pompez poezia şi filosofia în nişte plămâni morţi. Aşa ar fi trebuit pusă problema, dacă dumneata ai fi fost în stare, nu să-mi vii să-mi baţi câmpii despre viaţă. Ştiu eu care e realitatea mai bine decât dumneata. Te-am citit, torni borsec în sirop. Ce scrii nu-i nimic, nu face nimic că nu-i nimic, de unde nu-i nici Dumnezeu nu cere, dar de ce, de unde acest ton de sus? Oameni ca dumneata fac ziarele imposibile, pentru că plecaţi de la ideea că totul trebuie să fie plat. Bateţi terenul cu piciorul plat, fugăriţi iepuri legaţi cu sfoară de copaci artificiali, cu frunze de ceară.

— Aşa sunt instrucţiunile, sări Stoiceasca, văzând că Tudor nu se mai poate opri.

— Nu-i adevărat, spuse Tudor, cine ne cere să fim proşti? Şi la urmă… adăugă el, eu pe gazetari ca dumneata i-aş da în judecată! Terfelesc gustul public, sărăcesc realitatea şi o… gâtuie.

Totul fusese neaşteptat, atât iritarea lui Spornicu pe reportajele lui Tudor, cât şi riposta acestuia. Lipsit de diplomaţia necesară în astfel de ocazii, Tudor nu făcuse decât să-şi taie creanga de sub picioare, dar nu asta-l interesa acum. Şi pentru el constituiau o surpriză cele spuse, dar când era atacat direct nu ţinea seamă de nimic. De altfel, lucrurile astea erau de mult rumegate, nu găsiseră acum decât ocazia de-a fi exprimate. Era împotriva formei festiviste de reportaj aşa cum se practica ea şi care devenise un fel de rezervaţie a multor nulităţi din literatură şi gazetărie. Ceea ce scria el era în mod arbitrar pus sub rubrica aceea. Nu conta titlul, rubrica, ci ce se spunea înăuntru. Asta ar fi trebuit să caute să înţeleagă criticul improvizat, să-i fi judecat scrisul după conţinut şi formă, nu după patul lui Procust în care fusese înghesuit arbitrar de redacţie.

Oaspetele se simţi ofensat. Încheie „cele câteva consideraţii” pe care le avusese de comunicat, la rugămintea tovarăşei Stoicescu, şi plecă fără a mai da mâna cu nimeni.

În sală urmară câteva momente de linişte, încărcate de electricitate. Secretara de redacţie spuse că şedinţa s-a terminat. „S-a terminat, ce vă chiorâţi aşa?” Să-şi vadă fiecare de lucru. Rămasă singură în birou, dădu nişte telefoane, ceru o audientă nu ştiu unde. În redacţia ei se ivise „un caz”, spunea asta într-o stare de alarmă, ca şi cum un doctor ar anunţa că a depistat un caz de holeră