nimic din burtă. Când mă întorc acasă, mă închin şi-i dau drumul”. Se închina înainte de-a purcede la scrierea unui articol. Nu, nu era mistic, dar proceda ca şi la urcare în avionul ce trebuie să te ducă într-un anumit loc. Te putea depune acolo, dar – ferească Dumnezeu! – pe drum se mai întâmplă şi tot felul de minuni. Dacă intervine o pană de motor? Deci, el admitea în procesul scrisului neprevăzutul. Asta, pe de o parte. Pe de alta, faptele trebuie respectate ca nişte biserici. Treci pe lângă o biserică, scoţi căciula. „Bineee!” făcu Stoiceasca. Lungind periculos de mult ultima vocală deschisă. „Bineee!” Concluzia la care se ajunsese în urma mai multor şedinţe, când mai tari. mai răscoapte, când mai moi, era că Frăţilă se documentează de-a moaca – nu are ochi pentru esenţial. „Ce clipeşti? Da, ochiul ăla din frunte, care-ţi arată filonul de aur”. Ia să se ocupe tovarăşul de rubrica de sport. „Atunci e clar că toate echipele noastre ar trece în C” nu ştiu cine remarcase. El vedea, desigur, totul în realitate. Dar, la un moment dat, fiind o fire mai impresionabilă, îi sărea în ochi „răul”. Ăsta e şi rolul presei, să nu zburde doar din pozitiv în pozitiv, ci să spună totul, ca să îndrepte. Nu, nu era de rea-credinţă! Sufletul îi vibra la orice licărire de nou, de frumos, şi uneori bogăţia, preaplinul emoţiei se transforma în adevărate poeme. Pe care, e drept, le păstra pentru el, de teamă de-a nu părea un sentimental. După un an de hăis-cea, Frăţilă descoperi, lată şi îmbietoare, zona general-umanului. Făcea simboluri din te miri ce, ca viermii de mătase gogoşile, şi scria articole care veneau ca de-acolo, se nimereau şi pentru Patagonia şi pentru noi şi pentru Noua Zeelandă. Omul e om pretutindeni, trăieşte, iubeşte, îmbătrâneşte. Moare, are un suflet şi-o conştiinţă. „Vezi că inventezi evazionismul”, i se atrăsese atenţia. Bineînţeles, articolele nu i se publicau. „Tu faci ziaristică de cenaclu, dar încă nu există un cenaclu al ziariştilor”. Când şi etapa asta fu depăşită, publicistul se fixase pe undeva pe la mijloc, ciupind puţin din viaţă, ciupind un pic din general-uman, într-o formulă destul de atractivă. Nu era mulţumit cu ce scria. Continua să se documenteze. Făcea dosare cu întâmplări, ştiri publicate, fotografii, liste de preţuri.

Aştepta mereu o stare de maximă destindere, de „imponderabilitate”, spre a-şi pune gândurile şi sentimentele la locul lor, pentru că se simţea ca un raft cu cărţi ori cu medicamente care a fost zgâlţâit şi toate s-au amestecat în ultimul hal, fie că era vorba de idei, ori de pilule, hapuri şi otrăvuri (dacă raftul ar fi fost cu medicamente). Ar fi preferat ultima alternativă, întrucât năzuia vag spre un calmant. Continua să se ducă la redacţie, îşi reluase activitatea, adică în fiecare dimineaţă la ora 8 era la biroul său, fie hâţânându-se pe scaun, fie încercând să facă ordine în sertar, scoţând zecile de dosare cu corespondenţă nerezolvată, hârtii scrise pe jumătate, frunzărindu-le şi băgându-le la loc, claie peste grămadă. Colegii se purtau „normal” cu el, ca şi când nimic nu se-ntâmplase şi n-ar fi avut să se-ntâmple, unii aveau mai multă experienţă, ştiau cum se tocesc în ziaristică nu numai creierii, dar şi furtunile cele mai groaznice, cu nori plini de tunete şi fulgere, pentru ca după două-trei săptămâni, când au intervenit alte probleme, s-au ivit alte sarcini sau poate chiar un nou unghi de vedere, din inevitabila, groaznica rupere de nori să nu fi rămas decât câţiva stropi, stropişori. „Apă de ploaie, îl încuraja Ică Duţu. Stai frumos, aci, şi fă-te că plouă.”

Pe de altă parte, Tudor chiar ar fi dorit să se petreacă ceva. Nu ştia ce, dar simţea că nu mai poate continua, nu-i ieşea nimic, nu era făcut pentru o asemenea muncă (dar pentru care Dumnezeule?), se simţea nerealizat pe toate planurile (unul singur însă îl interesa) şi-i venea să sară pe fereastră, să se dea cu capul de pereţi… nu ştiu ce-i venea să facă. Îl devora o stare de mare nervozitate. Secretara de redacţie se împăcase formal cu el, spre a-l determina să-şi scrie materialele până găsea alt om, probabil, în orice caz ea dăduse drumul hârtiilor şi aştepta „rezolvarea”. Pentru astăzi organizase o mică şedinţă de analiză a muncii, care trebuia să-nceapă la 11, în biroul său. Analiza se limita, de data asta, doar la reportajele publicate în ultimele luni în revistă. Toţi erau cu colecţia în faţă şi încercau să-şi împrospăteze memoria, subliniind cu creionul câte-o frază, aşternând ceva pe-o bucată de hârtie. Se făcuse apel la cineva din afară, căruia i se trimisese acasă tot ce redacţia considera mai interesant şi demn de a cădea sub ochii maestrului. Asta, justifica secretara de redacţie, pentru că băieţii noştri sunt tineri, fără prea multă experienţă, şi ar dori să înveţe, iar noi am voi să ştim: ne aflăm pe-o cale bună sau nu? De altfel, reportaje în acea redacţie nu scriau decât Tudor şi Adrian, ei se pretindeau „literaţi”. Tudor Frăţilă era şi el curios să afle părerea „omului din afară”, unul din cei cinci-şase care semnau regulat „cearşafuri” de câte o pagină în mai multe ziare.

*

Veni la ora fixată. Un om spre 45 de ani, voinic, plin de viaţă şi de sine, oricum mai plin de viaţă decât reportajele sale. Şedinţa întârzie puţin din cauza lui Adrian, care dispăruse. Plecară toţi să-l caute pe la bufet, prin celelalte redacţii, aflate pe coridor. În sfârşit, acesta apăru. Se închisese undeva într-o cămăruţă cu un etaj mai sus care aparţinea tot redacţiei, dar n-o prea frecventa nimeni (era şi prea mică pentru a se instala un birou acolo) şi încercase să scrie ceva.

— Bine, mă, Adrian, pui un colectiv întreg pe jar, uite, te aşteptăm toţi, te aşteaptă omul acesta – Stoiceasca arătă spre Spornicu (aşa-l chema pe maestru) –, şi tu… unde-ai fost?

— Am avut o criză de ficat, spuse Adrian.

— Ori îţi scoatem ficatul, ori te scoatem pe tine din redacţie, una din două! Dar nu înaintea lui Tudor, spuse