paraleli”, ajunseseră ei la o concluzie luată din viaţă. Căţelului când îi cresc dinţişorii trebuie să-i dai un os, sau o bucată de lemn, să şi-i tocească. Trage de pantofi, de mătură, de zdrenţe, tot ce găseşte în cale, nu-i aşa, Adriane? Noi ce os roadem, frate-meu? Nu se ştia precis dacă sunt câini lupi, ciobăneşti, ori javre. „În căutarea identităţii” s-ar fi putut numi starea lor febrilă – dar era desigur mai mult decât atât. Dimineaţa, când se urcau în autobuz, numai că nu-şi spuneau: Un os la orizont. Noroc că erau doi, cu Val trei… E bine să ai prieteni. Şi Dumnezeu depinde de contemporanii săi. Gândiţi-vă la Iisus, a atârnat de ăla, de ălălalt, du-te la Ana, du-te la Caiafa… Dacă erau alţii, avea alt destin. Robinetul nu se mai închidea bine şi picuratul, pulsul apei în chiuvetă îl enerva pe Tudor. Cine naiba îmi ia pulsul cu picătura? Parcă toate se spărgeau în capul lui, nu picăturile, valurile – luau proporţia unor valuri care îl frângeau» acolo la ţărmul mării (era pe masă, dar nu contează), când izbeau pleosc! vââj! cu coama lor numai spumă. Visase că făcuse un drum cu avionul, până nu ştiu unde, să ia un material, un rahat de articol despre „Combaterea vâscului”, revista lor avea un caracter forestier, era o revistă de specialitate, să zicem… care ar fi trebuit oricum rescris… dar cum, cum călătorise? Zburase pe lângă avion, legat cu frânghie de o aripă (a „PANAM-ului”, că el n-avea, n-avea încă aripi, nici pan-am, asta îl şi rodea, că nu creşteau, nu le simţea mugurii la subsuoară) şi retrăi spaima că se rupe aţa, frânghia acum acum, la viteza aceea… Când se văzuse jos, tocmai se anunţa că s-a prăbuşit un avion austriac, în nu ştiu care ocean, iar lui i se înmână de la aeroport un premiu de 100.000 de dolari devalorizaţi. „Hă, hă”! făcu Adrian ascultând relatarea. Ştii de ce visează omul? (Adrian nu mai era lângă el, dar Tudor continua să dialogheze în gând: Ca să poată spune, la urmă: „Parcă totul a fost un vis” – constatarea asta amărâtă, dar a dracului de adevărată!) Visul ne dă posibilitatea să ştim dinainte cum a trecut viaţa, cu bucurii, cu greţuri, vărsături, toate venind aşa pe neaşteptate fără logică, precum zborul pe lângă avion, târâş, şi terminându-se mai mult sau mai puţin cu un premiu, sau o primă. Sau „prima la stânga”, cum spunea Ică Duţu, când îşi lua salariul. Un abur într-o oglindă e viaţa. Nu, nici măcar veneţiană, o oglindă de-aia de lampă. Şi visând ţi se fâlfâie pe la nas posibilitatea, mai precis inevitabilul propriei evaporări. Ele fac ochiuri în tine (visele), sunt alţi pori, spirituali, sufleteşti, imateriali, de natură ideală, mă rog, cum vrei să-i numeşti, prin care respiri – respiră pielea ta conştiincioasă (cu conştiinţă). Iată, cum intrăm în filosofie, nu mai găsim termeni potriviţi şi trebuie să dau în paranteză al doilea cuvânt. Dacă realitatea ne dă idei de cercuri vicioase, adormirea, somnul rezolvă aceste cercuri vicioase, le spală de viciu, cum spală femeile vigul de pânză pe pietrele unui râu şi ţi le înapoiază curate, înălbite, şi cu capacitatea de-a absorbi ideal. Omul e o maşină care merge pe cercuri; pe sfere, nu pe roţi, şi la un moment dat acele sfere-cercuri se înfundă, le intră nămol în bujii. Şi atunci te poticneşti: cazi în vis. Meseria lui era să cadă, să dea buzna în realitate, dar şi aici se poticnea. Nici nu ştia unde se ascundea greşeala, asta era mai grav, îi crea acea nemulţumire surdă pe care o încearcă rataţii înainte de a se acri. Dacă i-ar fi spus asta lui Val, acela l-ar fi îndemnat să-şi bage din când în când degetul în gură, să vadă dacă n-a început să se-năcrească. „Sunt un ratat amărât”. Nu ştia ce să facă zi de zi, ceas de ceas, cu condeiul. Era ca un echilibrist care umblă cu prăjina şi pe jos, după ce-a planat peste case, şi-l stânjeneşte prăjina. Pornise bine. O luase cu pas de ogar, scăpat la vânătoare de vulpi. Încolţită, vulpea intră în vizuină, împreună cu puiul, iar vulpoiul se sacrifică, rămâne afară spre a deruta. Ogarul e păcălit din două-trei mişcări. Avea posibilitatea să umble prin ţară, cu delegaţie şi diurnă. „Ce ni se cere nouă? îşi spunea el dimineaţa. Ce ni se mai cere? Să reflectăm.” Avea decupate materiale, unde se vorbea despre sarcina presei de a reflecta realitatea, iar unele pasaje mai importante le subliniase cu roşul. Îşi luase meseria în serios. Bun. Pune-te, băiete, pe treabă. Dintr-o delegaţie pe zece zile la Galaţi se întorcea cu un carnet plin, scris mărunt. Notase incidentele, discuţiile dintre brigăzi, listele cu ce-ar fi mai trebuit ca să fie bine ori mulţumitor. Materialele lui – până la urmă tot le redacta – erau ca o tragedie antică. Reieşea că terenul lui nu e al nostru, e un teren minat, ameninţător parcă, înaintarea se face mai greu decât s-ar fi crezut. Nu-i vorbă, totul era bine intenţionat, se pornea de la fapte concrete, intenţia fiind să atragă atenţia asupra stării de fapt reale. Totul corespundea indicaţiilor subliniate cu roşu. Nimeni nu era mulţumit de reflectarea lui. „Auzi, treci tu mai încolo de la oglindă – îi spunea Ică Duţu, în glumă, c-o să-ţi cadă veneţiana în cap”. „Reflectăm, dar nu aşa otova”, remarca Stoiceasca, încruntând din sprâncene, izbucnind în râs din când în când, pentru ca până la urmă, când ajungea la ultima pagină, să se înfurie de-a binelea. „Ar trebui să-ţi imputăm foile de drum şi diurna! Nimic nu se poate scoate din reportajul dumitale. Ia spune, omule, cum reuşeşti să nu observi esenţialul?” Tudor mărturisea. „Asta e realitatea, asta-mi e sfânta cruce. Ajung acolo, mă legitimez, mă uit, merg la organizaţia de bază, la sindicat, mi se indică nişte oameni, se dau cifre, fapte, caut oamenii, vorbesc cu ei, mă mai întâlnesc şi cu alţii, iau seama şi eu. Totul e exact, nu scot