cu buze subţiri, totuşi uşor senzuale, ca două arcuri încordate, treceau încet încet de la original pe chipul de lut, pe care mâna de meşter îndrăgostit îl „cioplea” cu o fervoare neobişnuită. La lumina aceea destul de slabă, a unui bec atârnat sus, pierdut în fundul unui glob mare, galben, în care se vedeau fluturi şi muşte moarte, creaţia lui Val căpăta parcă un mister în plus.

— Nefertiti! exclamă Tudor, remarcând abia acum, cu ajutorul statuii, că Olga avea într-adevăr ceva din frumuseţea interiorizată a „faraoanei”. O studiase bine – nu fusese la Berlin să vadă frumosul bust –, dar din reproduceri, unele destul de bune, rămăsese fascinat de aerul de melancolică spiritualitate al femeii care nici nu ştiam precis dacă se numea Nefretite, sau Nefertiti (egiptenii nu notau decât consoanele). Ajunsese la ea pornind de la un gând oarecum fantezist: dacă frumuseţea femeii nu cumva e în degradare, se cojeşte ca o frescă veche, şi ceea ce iubim noi acum şi pipăim nu e, de fapt, decât o pală imagine a unor prototipuri feminine, ajunse în mizerie. Ideea femeii de-a lungul veacurilor o discutase şi cu Adrian, de mai multe ori, întrebându-se dacă mai merită să te mai îndrăgosteşti, să mai investeşti electricitate şi particule de mister din care e format sufletul în ceva de a doua ori a treia mână. Acestea, în fond, erau speculaţii de licean, care simte tulburarea proprie vârstei, dar, negăsindu-şi pe moment posibilitatea satisfacerii dorinţelor, se dedă la metafizică. Ori, ca vulpea din fabulă, acuza strugurii că sunt prea acri. Asta fusese părerea lui Adrian. Să fi rămas el un adolescent întârziat? se pronunţase în continuare Tudor.

— Nu vreau Nefretiti – spuse Olga, că era bătrână!

— Şi ce, tu nu eşti trecută?

— Oricum, n-am 35 de ani.

— Nu-i ştim încă vârsta exactă.

— Acest încă n-are niciun rost, întrucât să zicem că i-am afla cu precizie şi anul naşterii şi data când a pozat, ce-ar dovedi aceasta? Poate i-ar mai scădea din mister. Fusese observaţia lui Adrian.

— Ce înţelegeţi voi prin mister? interveni şi Şandru. Ce atâta „vrajă”? „Vraja” în sensul de aiureală, bineînţeles, poveşti de adormit copiii. Însă toată lumea râse, chiar şi Nefretiti.

— Pot să mă ridic? întrebă ea. Uf, am amorţit! Se sculă îndreptându-şi fusta şi alergă să se vadă. Se apropiase prea mult şi nu distingea bine cam cum putea arăta „statuia”.

— Mai la distanţă, Gheorghiţo, spuse Val, nu face şi tu ca ţăranii care intră-n oglinzi în casele boiereşti. Modelând-o, Val simţi că îşi iubeşte opera, şi prin creaţie se întorcea la original. E una din micile perversităţi ale artei care, oferindu-ţi copii, te trimite săgeată la original.

— Pe cuvânt că semeni cu egipteanca, repeta Tudor. Ai fi chiar ea!

— Ferească Dumnezeu, zise Val, ar trebui să-i tăiem capul, spre păstrare, şi restul să-l aruncăm. Ori noi suntem nişte porci, şi tocmai resturile ne plac.

Simţea acum o deosebită atracţie spre Olga şi voise să-i facă un compliment.

— Gata, spuse el, spălându-se pentru a doua oară pe mâini în seara aceea şi simţind satisfacţia murdăriei care se scurgea. Cu prima ocazie, te turnăm în gips, apoi în bronz, apoi în aur…

Acum să mergem. O luă de mână.

Ea se supuse, ascultătoare, şi ieşiră. În curând, se auzi poarta scârţâind şi Şandru rupse un colţ din ziarul din fereastră şi-i văzu ieşind pe stradă.

Lovitură de teatru, pentru că el se aşteptase la un alt final. Încă mai spera să plece cu ea. Cum putea rămâne Olga, femeia învăţată să i se facă toate mofturile (chiar şi bătaia pe care o încasa câteodată el o considera un fel de moft al ei, pe care i-l satisfăcea cu plăcerea cu care îi lua o bijuterie), cum putea ea să doarmă măcar o noapte în mizeria asta? Acum îşi dădea seama că locul unde se afla nu era locuinţa lui Val, ci poate numai atelierul lui, şi abia urma s-o ducă acasă, cine ştie unde. Şi pentru Tudor, mai puţin pentru Adrian, „ieşirea” lui Val, care-şi luase jucăria şi plecase-n lume, fusese o surpriză. În fond, unde se putea duce?

Mimi nici acum nu înţelesese situaţia bizară a „celor trei” şi considera lucrul ca foarte normal. Ar fi plecat şi ea, dar, făcu remarca asta cu voce tare şi cu mare regret, căminul era închis la ora asta. Lui Şandru îi trecu o clipă prin minte s-o conducă el, chipurile, până la hotel. Ar fi o soluţie de moment, ca să nu rămână ca un caraghios acolo şi să plece cu mâna goală. Nu ştia însă care sunt relaţiile între aceasta şi Adrian, cu care venise. Şi la urma urmelor, nu-i ardea lui de aventuri sentimentale tocmai acum. Simţi că trebuie să plece. Ochii îi căzură pe statuia începută, din care Olga, „caldă încă”, parcă îi zâmbea într-un mod special, care-l făcu dacă nu să înţeleagă clar măcar să intuiască ce e, sau ce poate fi acela „mister”. Privirea îi străluci o clipă ca la nebuni… Se repezi la statuie şi o luă în braţe. Tudor şi Adrian săriră să i-o smulgă, crezând că Şandru vrea s-o sfărâme, dar acesta se feri şi, cu ea în braţe, se năpusti pe uşă.

— E a mea, zise el. O duc acasă!

— Bine, dar nu e terminată, la cea mai mică atingere se poate strica…

Bărbatul era însă aproape de poartă… Aşa mare cât o huidumă cu statueta aceea crudă încă şi atât de firavă în braţe, părea un fanatic în atingere cu idealul.

— E a mea, mai spuse o dată, din poartă cu o voce gâgâită. Şi adăugă: I-am plătit-o.

PARTEA A DOUA CAPITOLUL V

TUDOR FRAŢILĂ simţea c-a făcut varice de-atâta goană, care nu-şi arăta deloc roadele, decât la nivelul picioarelor ori al splinei: mergând şi venind de la redacţie, i se punea splina, durere pe care n-o mai simţise din copilărie, când fugea prea mult cu cercul şi trebuia să se oprească să răsufle. Acum îşi palpa ca şi atunci pântecul, jos, în partea stângă, şi simţea ceva bătând, ca o inima. „Mi-a căzut inima în realitate”. Pe Adrian îl durea în partea dreaptă, acolo era realitatea lui, ficatul. „Noi suntem reporterii