e supărat pe ea. Val trecu în dreptul ei şi cum ea stătea pe marginea patului – ceilalţi în picioare, pentru că nu erau scaune –, o privea drept pe creştet, atât de fix, încât nu s-ar fi mirat să vadă răsărind acolo un cucui.

— Păcat că n-ai fost aici (unde-ai dispărut, domnule?), ai pierdut o discuţie interesantă. Dumnealui – continuă Mimi, arătându-l pe Şandru –, e de părere că toţi am trebui strânşi de gât. Mimi se considera şi ea tot un fel de artistă, măcar ea exclusă pentru antitalent ori poate tocmai pentru aceea.

Asta nu se potrivea deloc cu ceea ce afirmase înainte Şandru despre artişti, că ar trăi prea bine şi aşa mai departe.

— Ia dă cartea aia, Adrian, spuse. Val, care nu-şi găsea astâmpăr după ce se săturase s-o privească în creştet pe Olga, făcând pe Dumnezeul ei, care-o fixează de undeva de sus. Era o carte de versuri prin casă, însă Adrian n-o mai găsi. Tudor sări şi scotocind prin sacoşa lui scoase volumul. Citi el câteva poezii. Citea alb, ca şi când s-ar fi ferit să sublinieze ceva, chiar când era cazul, trecea peste ritmurile şi frumoasele împerecheri de cuvinte din care un actor ar fi scos minuni de retorism şi expresivitate, cu repeziciune, jenat ca nu cumva să pară prea frumos. Cu toate acestea, lectura impresionă, mai mult decât dacă cel care citea ar fi umblat după efecte. Farmecul consta într-o trăire estompată, într-o emoţie puternică, pe care ţi-o dă participarea sinceră la ceva şi grija ca această emoţie să nu se transmită. Totuşi, ea se transmitea. Chiar şi Şandru, care la început încă mai arunca în sus cutia de chibrituri, acceptă că poeziile nu sunt rele, e prima dată când le aude, el ştia altele, dar că autorul, oricum, nu putea să reziste, pentru că prea „o luase pe cai iuţi”.

Se întunecase de mult, mai precis era spre miezul nopţii. Parcă se mai potolise şi agitaţia din hol, probabil se terminaseră vizitele în odaia moartei şi cei sincer îndureraţi se duseseră să se culce şi acum sforăiau, la fel de sincer, cu toată durerea lor. Şandru îşi dădu seama abia acum că fereastra, cât era de mare, nu avea perdele. Putuse prin urmare fi văzut din stradă „destrăbălându-se” aici, la un chibrit, şi el iubea discreţia. Asta nu uita s-o spună niciodată, deşi era cel mai palavragiu, cel mai gură-spartă om din tot Bucureştiul. Ceru să se pună ceva în geam, dacă vor să mai zăbovească. Nimeni nu voia să mai rămână, dar nu-l împiedicară atunci când el merse şi, cu nişte pioneze, fixă pe ochiurile de jos ale ferestrei trei ziare-ntregi – atât erau de mari ferestrele. Se ascundea, ca şi când ar fi trebuit să urmeze cine ştie ce orgie cu şampanie şi muieri. Din păcate, aici şampania lipsea, iar una dintre femei era nevastă-sa. Nicio scofală!

Însă tocmai pe această femeie nu mai reuşeşte el s-o dezbrace – îi trecu prin gând. Se posomorî.

Val făcu lectura ziarelor puse în geam, citind cu glas tare câteva titluri, frânturi din articole: „Creşterea producţiei de ciment pe anul 1957”. „Sărituri, un nou record.” „Succese la ping-pong.” Căscă. Aş bea un ceai parcă a-nceput să mă-nţepe în dreptul inimii… poate-o dau afară… poate-o elimin. Jocul de chibrituri reîncepuse, deşi Olga se plângea de oboseală. Iarăşi simţi, chinuitoare, dorinţa de a se elibera dintr-o crustă de uscăciune amară, de a ţâşni spre un alt orizont, alt fir de pai ca înecatul, dar era încă prea devreme pentru ea, voinţa toată îi fusese paralizată şi acum arăta – ea, voinţa – ca un câine bătut.

Expresia aceea de zgribulire şi jale. Căutându-şi un pahar, Val se împiedică de grămada lui de lut. Se uită acum la Şandru, îi studie un pic capul.

— Ce-ai zice dacă te-ai vedea statuie? îi arătă lutul moale, pe care-l frământa între degete.

— Aşa, în timpul vieţii? se trezi modestia în Şandru.

— Păi, desigur, în timpul vieţii, când vrei? Că la urmă nu mai pupi! Auzi, stai puţin aşa, îl aşeză cu fundul pe masă şi-i spuse să nu mişte. Şandru se arătă destul de ascultător. Îl măgulea ideea unei statui. Val făcu câteva schiţe cu creionul pe-o bucată de hârtie.

— Ţi-ar plăcea să te vezi turnat în bronz, nu-i aşa? Zise el… sau turnat pur şi simplu… toţi începură să râdă. Mâine, poimâine – continuă Val –, te pomeneşti într-o expoziţie sau mai degrabă la muzeu. Aş scrie sub bust: „Directorul” sau „Sandu Şandru directorul” sau, dacă vrei, ceva mai artistic, un titlu ca acesta: „Mediocritatea învinge”. Mâna-i continua să lucreze, dar la un moment dat, rupse hârtia. „Nu se poate, zise el, eşti prea gras! Dă-te jos.” Într-adevăr, obrazul oarecum buhăit, buzele groase pe care ţi le închipui lipăind când mănâncă, faţa ovală şi cu trăsături prea regulate – adică banale –, în ciuda frunţii înalte şi a ochelarilor care-i dădeau un aer de distincţie, nu satisfăceau exigenţele lui.

— Ia treci aici, Olga!

Femeia se codi. Până la urmă, se lăsă convinsă, şi Val după ce-o aşeză pe-un geamantan, se apucă de lucru fără să mai facă nicio schiţă. Capul i-l studiase doar de atâtea ori!

Avea pregătit un schelet de lemn, întărit cu şipci bătute în cuie, pe care să poată pune lutul.

— După ce-ai luat o mască mortuară, spuse el, e o plăcere să te inspiri din nou din viaţă.

— Vasăzică acolo ai fost? zise Olga.

— Bineînţeles.

— Nu mai pozez.

— Nu mişca.

După puţin timp, începu să se contureze o faţă de om, apoi chiar trăsăturile Olgăi ieşeau încet de sub degetele butucănoase ale modelatorului. Ca şi în cazul luării măştii, şi aici asistenţa se arăta plină de curiozitate, căci nimeni până atunci nu mai asistase la executarea unei statui. Credeau că aceasta e chiar statuia! Finisajul dură însă foarte mult şi Olga aproape că amorţise acolo pe geamantan. Nu putea să vadă prea bine ce iese şi se temea ca Val, trăsnit cum era, să nu-şi bată joc de ea.

Ieşea însă ceva straniu, peste aşteptările şi-ale lui Val, care nu-şi închipuise că e atât de „fotogenică”. Ochii mari, sprâncenele arcuite, nasul drept şi mai ales gura