— Dar e o adevărată operă de artă! mai adăugă cineva.

Îşi dădu seama cât de mult crescuse în ochii celor care locuiau în acea casă. Modestia însă îl împiedică să mai rămână spre a culege laudele, îi încredinţă statuia doamnei Chetroiu şi se retrase. Ai lui – adică „ceilalţi” – jucau chibrituri. În cele aproape două ore cât lipsise el, aici se epuizase gama conversaţiilor obişnuite în astfel de sindrofii: vreme, artă, fotografii, fapte diverse.

Mimi recitase câteva poezii. Da. Nu degeaba fusese dată afară de la Institut! Era grozav de afectată, credea că actorul trebuie să pună mai mult suflet, mai mult sentiment decât autorul însuşi. Nişte foi scrise caligrafic şi cu ştersături erau împrăştiate pe jos, dovadă că se produsese şi Adrian. Pentru prima dată în viaţa lui, Şandru se pomeni făcând critică literară, cu o vehemenţă ieşită din comun, ca şi când ar fi fost datoria sa, ar fi fost trimis acolo să pună lucrurile astea la punct. Respinse în bloc nu numai creaţia lui Adrian, dar toată poezia „asta aiurită care-ncepe-acum”, şi trebuie s-o citeşti cu picioarele-ntr-un lighean cu apă şi cu comprese la cap; pare adâncă, fără a fi deloc – şi totul e să ştii să potriveşti cuvintele în aşa fel încât să se aleagă praful.

După părerea lui, artiştii erau un fel de paraziţi, care considerau societatea drept o mătuşă bogată, obligată să le facă rente grase. Pentru aceasta ei se obligau s-o gâdile din când în când la tălpi, cu câte o poezie mai de faţadă. „Eu când încep să-nţeleg ceva dintr-o poezie, înţeleg că autorul a avut nevoie de bani”.

Adrian râse, ca şi când s-ar fi aşteptat de mult ca individul să-şi dea-n petec. Ha-ha-ha! În ce-l priveşte, mărturisi cinstit că scrie nu pentru bani, ci pentru că asta e boala lui, simte în el „ceva”, pe care însă nu poate niciodată să-l exprime. De aceea, nici nu-şi dă versurile la tipar, singura tentativă pe care o făcuse cu un an în urmă se soldase cu un eşec lamentabil, nu că n-ar fi fost considerate bune, ci… adăugă el zâmbind cu înţeles către Tudor… printr-o fericită întâmplare. Se referea la pierderea manuscrisului în tipografie.

Şandru se legă însă de altceva, mărturisirea sinceră care vădea un perfect bun-simţ, îl lăsă rece. Spuse că dacă nu-i place ceea ce scrie, de ce ni le mai citeşte? Să ne răpească nouă timpul aici (ca şi când ar fi avut cine ştie ce treabă!). Apoi se luă de cuvântul „boală”, pomenit mai înainte de Adrian, şi întrebă pe un ton triumfător, ca şi când ar fi găsit argumentul suprem să-i facă praf:

— V-aţi întrebat vreodată de ce nu mai înnebuneşte niciun poet în societatea noastră?

— De ce? repetă Mimi.

— Pentru că o duc prea bine! Şi la fel, pictorii, sculptorii, muzicienii, toată şleahta. Înainte auzeai ba c-a-nnebunit cutare, ba c-a murit de oftică celălalt… acum tăcere de mormânt. Toţi sunt graşi şi roşcovani şi atât de sănătoşi la minte încât nu uită să ceară mereu să li se mărească tarifele. Şandru vorbea ca un om pe care-l frământa zi şi noapte numai problema aceasta. Vedea lucrurile atât de simplist, încât nici măcar Olga nu se putu stăpâni să nu înalţe sprâncenele, însă el considera aceasta drept o aprobare a celor spuse.

Lui Tudor îi fu necaz pe Adrian că nu se putuse abţine şi pusese mâna pe „arma albă” – scosese geamantanul cu versuri albe de sub pat! Nu e cazul să faci striptis cu sentimentele, toată ziua bună ziua, mai ales când cei cărora te adresezi sunt atât de limitaţi. Cenaclul încheiat în felul acesta, cu concluziile trase oarecum de Şandru, care, obişnuit să vorbească la toate şedinţele, avea un mare debit şi găsea modalitatea de-a ataca puternic şi cu succes (cu succes credea el) orice problemă, lăsă în odaie un sentiment de neîmplinire. Acest sentiment „se putea vedea”. Pe Adrian începu să-l chinuie ficatul şi-şi făcu o citronadă, storcând o lămâie într-un pahar.

— Nu bei tot din papuc? îi spuse Tudor. Bea din celălalt, poate-ai început cu stângul.

Mimi se uită la pantofii ei, care zăceau acum printre pahare şi versuri, şi observă, râzând, că într-adevăr din stângul se adăpase Adrian. Şandru se uita la Olga şi încerca să ghicească dacă succesul oratoric şi lecţia pe care le-o dăduse artiştilor avuseseră efectul dorit asupra ei. Acum îşi dădu seama că patima lui din discuţie izvora şi dintr-un sentiment ascuns. N-ar fi oare dispusă a părăsi „cloaca”? „Tu crezi că e vreunul întreg la minte?” îi şopti. Ea găsi ocazia să-l ia „tare” şi să-l bată cu propriile-i arme.

— Nimeni nu mai e nebun în socialism.

Când intră Val, plin până la coate de gips şi transpirat, îi găsi deci pe toţi în jurul mesei, jucând chibrituri. Partea metafizică a întâlnirii se consumase, trecuseră vasăzică la rubrica distracţii.

Se dezbrăcă până la brâu, merse la chiuvetă şi se spălă frecându-se bine cu săpun, trosnind şi pufnind ca un animal.

„Un animal sănătos, din păcate”, trebui să admită Şandru, trăgând cu coada ochiului la pieptul lat şi muşchiulos, la bicepşii mari şi umflaţi de parcă ar fi făcut box sau ar fi fost luptător. „Ai o ceafă de luptător”, obişnuia el să spună unuia sau altuia dintre subalterni, dintre cei piperniciţi (care erau foarte numeroşi). Ăsta însă avea o ceafă de taur. „Depinde ce e şi-n cap”, îşi continuă el gândul, şi-l întrerupse aici, întrucât îi venise rândul să joace. Luă cutia de chibrituri, o aşeză pe marginea mesei şi c-un bobârnac o aruncă în sus. Cutia, după câteva tumbe în aer, căzu pe partea lată. „2 puncte”, zise Mimi, care ţinea evidenţa şi nota rezultatele fiecăruia pe-o poezie de-a lui Adrian care-ncepea cu:

„Umbra flăcării îndelung tremurată”.

În fruntea clasamentului era Olga – poftim! –, căreia îi pica cutia tot pe dungă.

— Sunteţi tare la dungă, spuse Tudor, dar se ruşină, când observă echivocul expresiei, involuntar.

Val nu vru să intre în joc, spuse că el mai „chibiţează”. „O chibiţează pe Olga”, asta putea fi luată şi ca o ironie. Olga se miră de ce