Avu o presimţire: Adrian precis nu-i acasă şi, aşa împrăştiat cum e, a uitat să pună cheia sub preş. I-o spuse lui Val, care mai să scape sticlele pe jos. Presimţirea se adeveri. Uşa era încuiată, sub preş nici urmă de cheie. În schimb, holul era ticsit de lume – un du-te-vino continuu. Doamna Chetroiu, îmbrăcată în negru şi plânsă, le ieşi în cale şi-i pofti înăuntru. Ea credea că toată lumea care intră în casă vine să-i prezinte condoleanţe.

Grupul se văzu condus în camera moartei, amestecându-se cu cei veniţi la priveghi. Bătrâna era moartă, într-adevăr – deci tot a murit, se gândi Val – şi de unde azi-dimineaţă avea un obraz chinuit, acum se destinsese, aproape zâmbea. „Parcă a-ntinerit cu douăzeci de ani!” Chibzui c-ar fi o bună ocazie să ia o mască. La institut se împrietenise cu un sculptor, care trăia din măşti, adică făcea sculptură pe viu – pardon! pe mort! venea cu gipsul, îl turna în capul decedatului, îl dezlipea şi gata. O meserie bănoasă, mai bănoasă decât sculptura monumentală, întrucât celor cărora trebuia să le ia măştile erau oameni cu vază, mulţi academicieni, şi plăteau instituţiile. Pentru un sculptor adevărat această îndeletnicire putea fi şi-un prilej de-a studia omul. Val copiase multe măşti de oameni celebri (între altele pe cea a lui Eminescu), căutând să-şi lămurească legătura între fizionomia insului şi personalitatea sa. Se gândea la un fel de tratat „Contribuţii la ideea de mască” – după măştile mortuare ale unor personalităţi. Acum stătea aşa, cu sticlele în braţe, şi cu salamul, ceea ce nu prea cadra cu un pios omagiu. Tudor se afla şi el în aceeaşi situaţie. Nimeni însă nu lua în seamă asta. Olga, văzându-se într-o cameră cu o moartă, începu să plângă, tare, aşa dintr-odată, pentru a câtă oară azi? Însă acum cu o răbufnire de temperament nemaipomenită, ca şi când ar fi fost vorba de mama ei, pe care o descoperise fără viaţă acolo. Părul i se desfăcuse de atâta zbucium, călcau oamenii pe el, pieptul îi tresălta năvalnic. Trebui să intervină doamna Chetroiu, tocmai ea, îndurerata, şi să-i spună că nu-i nimic, aşa se întâmplă, bătrânii se duc, trebuie să ne gândim la noi, cei care rămânem în urmă! O scoaseră de-acolo. Cu ocazia asta ieşiră şi Val şi Tudor, care abia acum îşi aduseră parcă aminte că sunt cu braţele prinse şi puseră totul jos, pe preşul din faţa uşii. Şandru era cel lucid în toată harababura asta, şi cu atât mai mult nu înţelegea ce caută el aci? Ce tot aşteaptă pe la uşi încuiate? Val schimbă câteva cuvinte cu locatarii întâlniţi azi-dimineaţă, care se învârteau şi ei pe-acolo, intrigaţi mai ales de ruda frumoasă a defunctei care suferea aşa de tare. Noroc că nu trecu prea mult şi apăru Adrian, dar nu era singur, ci cu Mimi, o prietenă, cu care ieşea el uneori în lume.

— Sper că nu staţi de mult aici, zise, mirându-se cum de-a putut uita să lase cheia la locul ştiut (ştiut de toată casa). Deschise şi-i pofti pe toţi înăuntru, el intrând ultimul.

Le făcu cunoştinţă cu Mimi, adăugând: „proaspăt exmatriculată de la Institutul de teatru, ca antitalent!”

— Ca să vezi că tot mai există un Dumnezeu! găsi Val ocazia să se facă antipatic, chiar din primul foc. Mimi era o blondă înaltă, cu un fizic plăcut, ceea ce o şi determinase să încerce la teatru. Dintr-un oraş de provincie, se adaptase după vreo trei ani destul de binişor la ritmul Bucureştiului, era puţin snoabă, adică începea discuţii despre Schopenhauer, dacă Shakespeare e sau nu autorul pieselor sale, despre Dumnezeu, despre streptomicina ce se întrebuinţează acum pe scară tot mai mare etc., discuţii pe care nu le ducea mai departe, pentru că nici ea nu ştia decât începutul. Se purta destul de băţos, îşi dădea aere, dar în situaţii mai intime, ca aceasta, ştia să fie „populară”. Aşa că atunci când Val trânti totul pe masă şi spuse „Fraţilor, descurcaţi-vă, cine vrea bea, cine vrea mănâncă, simţiţi-vă ca acasă”, ea fu prima care se simţi acasă, tăie pâinea, făcu sandvişuri, îl rugă pe Adrian să caute pahare. Nu erau pahare pentru toată lumea, şi fata, amuzată, spălă câteva borcane de muştar.

— Eu voi bea din pantoful tău, Mimişor! făcu Adrian, care probabil că mai băuse şi-i prinsese gustul.

— Ai dumneata curajul ăsta? întrebă Şandru, simţind nu ştiu de ce că-l fură atmosfera. Parcă era şi el tânăr, fără griji, fără mizerii la serviciu şi nici acasă. Mai ales, fără casă, ca aceşti puţoi, ce n-au de nici unele, dar ştiu să trăiască.

— Parol! făcu Adrian. Mimi, extrage-ţi papucul.

— Nu fi copil! îl mustră aceasta, ameninţându-i dulce cu degetul.

— Papucul, Mimi! Aceasta i-l dădu.

— Ţuică, sau vin? întrebă grăsanul. Se considera un fel de gazdă, având în vedere că banii fuseseră ai lui.

— Vin!

Şandru umplu câteva pahare, două borcănaşe de muştar, unul şi-l opri pentru el – politicos – şi pantoful lui Mimi.

— Serviţi cu sifon? îl chestionă pe Adrian, râzând.

— Fără.

Adrian îl dădu de duşcă, după ce clătină de două ori pantoful.

— Straşnic! făcu el.

Atmosfera se închega oarecum, deşi Olga continua să plângă şi toţi bărbaţii se simţiră obligaţi să se aşeze pe rând lângă ea şi să-ncerce s-o împace.

Val, care ieşise între timp, reuşi s-o convingă pe madam Chetroiu să-i lase să-i ia bătrânei masca.

— Adică, cum să i-o luaţi? se mirase aceasta.

Şi sculptorul îi explicase că nu-i niciun pericol (căci de-nviat nu mai învie, vru el s-adauge, dar se abţinu) şi că aşa se procedează mai ales cu oamenii mari, cu cei importanţi, de exemplu, cu academicienii morţi. Aceste măşti sunt foarte scumpe, dar el îi face lucrarea gratis. „E ca o statuie” – mai spuse – şi cu asta doamna Chetroiu se lăsase convinsă, ba chiar nerăbdătoare s-o execute mai repede. Val intră în cameră doar ca să se scuze c-o să lipsească puţin, se duse apoi în debara, luă nişte gips pe care-l avea acolo, şi încă alte câteva