care situaţia lui de la serviciu o enervase întotdeauna. Primea anumite bileţele, scrisori anonime, prin care binevoitori îi atrăgeau atenţia asupra unei persoane blonde, brunete ori şatene vizitată de soţul ei acasă, în orele de serviciu… „Şi după aia se năpusteşte şi mă bănuie pe mine” – se gândea Olga. Rupea imediat scrisorile, nu i le mai arăta.

Când veni ospătarul cu nota de plată şi se uita cui să i-o dea, tocmai Val fu cel care-o înhăţă, de teamă parcă să nu plătească Sandu, care era mai iute de mână.

— Scoate tu suta aia, îi spuse, foarte degajat, lui Tudor, a mea a rămas în buzunarul de la pantalonii de pijama.

— Bineînţeles, făcu Tudor… dând să caute… numai că n-am…

— Parcă spuneai, când am venit, că ai o gâlmă de sute-n buzunar, îi ripostă Val, altfel, mă-ntorceam acasă şi luam paralele.

— I-am dat-o ăluia de-acolo, adineauri, mi-a cerut ceva-mprumut. „Ăla de-acolo” tocmai pleca. Îl găsise în sfârşit muierea, una bondoacă, trăgea de el ca de oaia moartă, el se lăsa târât, dărâmând scaune şi cântând vesel.

Sandu înţelese situaţia şi zise galanton:

— Vă rog! Sunteţi invitaţii mei! Chiar de-aţi avea vreo leţcaie în buzunar, nu v-aş lăsa să plătiţi! Eu am făcut comanda.

Scoase un portmoneu mare şi gros, cu mai multe despărţituri, alese două sute de lei şi i le dădu chelnerului. Refuză restul.

— Păi, dacă e să pierzi, zise Val, căruia cuvântul „leţcaie” îi trezise simţul ripostei, măcar să pierzi până la capăt. Cu toate acestea, nici el – cu atât mai puţin Tudor – nu ştia care e scorul: tot doi la una – ca la-nceput, ori zero – la zero, adică el se va-ntoarce singur acasă, iar femeia se va duce la zero-ul ei, care are portmoneul mai plin. Şandru îi conduse spre maşina lui, care se afla tot acolo, şoferii ăştia au o putere de aşteptare supraomenească. Dădu să-i deschidă uşa Olgăi, s-o poftească înăuntru. Aceasta refuză.

— Păi, n-am hotărât că de-acum… gata? zise ea, izbucnind dintr-odată în plâns. Eşti de acord cu divorţul… Noi doi am terminat!

— Doamna merge la mine, zise Val. Lacrimile Olgăi aducându-l la responsabilitatea de logodnic, îl făcură să taie-n carne vie… Mulţumim pentru consumaţie! adăugase el, luând-o de braţ şi dând să plece. Găsise iar un accent deosebit pentru cuvântul „consumaţie”, ceea ce-l obligă pe Tudor să remarce că prietenul său avea într-adevăr un deosebit simţ al umorului.

Şandru, spre a nu lungi scena asta penibilă în faţa şoferului, îi spuse acestuia să plece acasă, să vină mâine să-l ia, „la aceeaşi oră”. (Doamna nu se simţea prea bine, o durea puţin capul şi dorea să meargă câţiva paşi pe jos. De altfel, nu mai era cazul de nicio precauţie, pentru că, pe drum, Şandru îi spusese toată tărăşenia cu nevastă-sa şi-i întrebase dacă el crede, ar putea crede asta, că ea – aşa cum arată şi cum pare – poate fi într-adevăr o uşuratică. Şoferul negase cu hotărâre.)

Volga mare, neagră, care timp de câteva ore făcuse obiectul curiozităţii trecătorilor şi, mai ales, a copiilor ce încercau să ghicească ce personalitate vine să ia masa la o bodegă ca „Fântânica”, porni ca din puşcă, şoferul – un om de treabă şi supus – bucuros că scapă de chin pe ziua de azi.

Şandru se duse şi-l luă de braţ pe Tudor şi-mpreună, ca nişte buni amici, se-ndreptară în „necunoscut”. Necunoscutul căpăta pentru fiecare altă înfăţişare, bineînţeles.

La o intersecţie, privirea le fu atrasă de o fată tânără, care purta un copil în spinare, într-un fel de ruksac, – copilul era de un an-doi, i se vedea numai capul, cu părul parcă încă ud de „misterul facerii”. Cu o mână, fata târa după ea un cărucior pentru bagaje, pe care era fixat un geamantan, iar în cealaltă ţinea un băţ lung, cu care pipăia strada. O oarbă! Se schimbase deja stopul – era acum lumină verde, dar oarba încă nu simţise, aştepta probabil s-o ia alt trecător înainte, ca să fie mai sigură. Tudor, poate şi ca să scape de braţul lui Şandru, sări şi-o ajută să treacă strada. Oarba îi mulţumi într-o limbă neînţeleasă. Deci o străină, o „turistă” plecată să vadă lumea!

Spectacolul îl impresionă. Medită la destinul copilului cărat în spinare de-o oarbă – el însuşi fiind prea mic pentru a vedea ceva – şi tot acest „ansamblu” mişcător (mişcător în ambele sensuri), depinzând de spiritul de orientare al unui băţ. Îşi notă în gând această metaforă. Val se oprise în dreptul unui stâlp şi studia un mic anunţ scris cu cerneală. Cineva vindea o butelie de aragaz şi-şi dădea numărul de telefon, care nu se mai distingea din cauză că plouase şi cerneala se întinsese. „Păcat” – făcu el; aveam o fisă şi nu ştiam cui să telefonez. În schimb, era destul de citeaţă data lipirii anunţului: „1 ianuarie 1957” deci cu câteva luni în urmă. Iată ce făcuse un om de Anul nou 1957, se hotărâse să-şi vândă butelia!

— O casă n-o fi vânzând nimeni? N-o fi închiriind nimeni? întrebă Olga. Apropo, unde mergem, unde mă duci?

— Păi, tot acolo! ne vom retrage în vastele mele apartamente să deliberăm.

Amândoi pufniră în râs.

— Vezi dacă el se mai ţine după noi! şopti Val.

Şandru venea (într-adevăr) agale, cu mersul său legănat, de om gras, care slăbise în urma unui regim sever şi se îngrăşase a doua oară, imediat ce întrerupsese tratamentul. Avea aerul preocupat al câinelui care a ieşit la plimbare cu stăpânul, acesta dându-i să ducă ceva, un băţ, un ziar în gură. Sunt câini care în astfel de plimbări îşi cară în gură cu fală propria zgardă, de care stăpânul i-a dezlegat pentru moment şi le-o încredinţează s-o poarte.

— Dacă se mai ţine mult după noi, o să-i cer cinci sute de lei împrumut. Şi nu mă las până nu-i vând şi mobila! Se duse la el, cu un gest prietenos, şi-i ceru într-adevăr cinci sute de lei împrumut. „În seara asta eşti invitatul meu, zise el, vreau să mă revanşez”. Luă banii şi-i spuse lui Tudor să meargă cu ei acasă; el rămâne să facă nişte cumpărături. O „Alimentară” se afla chiar pe colţ… şi