— Asta e ori din cauza că nu te cunoaşte deloc, ori tocmai pentru că te cunoaşte bine şi ştie ce pramatie eşti, spuse Val, cu oarecare simpatie, în orice caz cuvântul „pramatie” sunase aproape „prieteneşte”, ca o mângâiere pe care i-o faci unei vechi cunoştinţe.

— Nu mă cunoaşte, asta e sigur! şi el nu mai ştie un lucru: şefi ca el am văzut mulţi, vin, stau, nu dai doi bani pe unii, şi pleacă, sunt trimişi la alte munci şi ce lasă în urmă dacă nu se poartă omeneşte? O dâră de înjurături, nimic altceva decât o dâră de-njurături. Eu, făcu el, alunecând tot mai mult pe panta mărturisirilor, şi-acum primesc telefoane de la oamenii care mi-au fost subordonaţi, în toţi aceşti ani, le e drag să stea de vorbă cu mine, să mă vadă şi să mă consulte.

Individul era acel tip de om care ştie să fie sincer, sau dă impresia unei sincerităţi totale, îţi spune tot felul de intimităţi, unele chiar primejdioase pentru el, şi asta te dezarmează, într-un fel. La slujbă, se arăta de treabă, până la un anumit punct. Chema funcţionarii în birou, îi ţinea câte un ceas-două, pentru că vorbea mult, încontinuu. În timpul ăsta discuta şi la telefon – dădea sute de telefoane pe zi – şi pe măsură ce ieşea vreunul din biroul său, de unde îi zâmbise şi-i vorbise frumos, începea să-l bârfească, să-i arunce tot felul de epitete, unele hazlii, că se potriveau, ceilalţi râdeau. Dacă persoana care ieşise era vreo femeie tânără, iar cei rămaşi, mai intimi, începea să povestească ce aventuri avusese cu ea, cu amănunte, relata ce-i spusese aceasta despre viaţa ei, ori despre bărbat, mai mare dragul să-l asculţi. Când femeia se întorcea în birou, începea iar s-o complimenteze, se purta ca un domn, ceilalţi îşi dădeau coate, chiţcăiau, abia se abţineau să nu izbucnească în hohot. Aşa proceda cu fiecare colaborator, îi sălta-n slăvi şi-i înjura pe rând, cum se-ntâmplă să asiste la discuţie, ori să iasă pentru cinci minute. La el în birou intra cine voia, în ciuda dispoziţiilor stricte date secretarei să facă lista cu zilele şi orele de audienţă. Oamenii veneau cu probleme, se strângeau în anticameră, dacă directorul se afla cu cineva din afară şi chiar nu voia să fie deranjat, şi când ieşea persoana, ei buluc. Se întâmpla şi invers: Şandru îi beştelea în faţă, îi făcea de două parale, le ştia slăbiciunile şi găsea cuvinte usturătoare pentru fiecare. Drept pedeapsă, le dădea să facă tot felul de „situaţii”, statistici, bilanţuri, propuneri, ori să-ntocmească vreun „material”, pe care trebuia să-l prezinte el „mai sus”. Acest „material” era un adevărat coşmar pentru adjuncţii şi cele două tinere absolvente, care se ocupau cu munca de secretariat. Era redactat în zeci de variante, înainte de a i se prezenta directorului, iar în ziua respectivă, acesta, după ce-l citea, chema întreg colectivul şi-i săpunea straşnic pentru incompetenţă. „Nu ştiţi să scrieţi româneşte”, spunea el şi citea câteva fraze, care într-adevăr erau agramate, dar asta tocmai pentru că absolventele de facultate voiseră să scrie în felul lui. De altfel nici ele nu străluceau de inteligenţă, iar necontenitele schimbări de punct de vedere al directorului le năucise de-a binelea. Şi nici acesta nu ştia ce vrea (pe ascuns îşi băteau şi ele joc de competenţa lui, ele mă rog, de la nivelul unei diplome!). Materialul era până la urmă scris chiar de director, într-o formă „impecabilă”, adică spunând exact ceea ce trebuie, în terminologia şi frazeologia tuturor materialelor birocratice. De multe ori, astfel de materiale nici nu erau necesare, dar ţinea la ele, tocmai pentru a-şi da importanţă şi a-şi pune la lucru şefii de producţie, de secţii, secretare şi contabili. Destul de comic era altceva: toţi ştiau ce spunea în particular despre ei, dar nu se supărau, nici măcar femeile. Nu cârteau pentru că, pe de o parte, multe lucruri se dovediseră a fi adevărate, dar tocmai pentru asta ele ar fi trebuit să protesteze, însă nu le dădea mâna să facă scandal, să tulbure apele, iar pe de alta, că se-nvăţaseră aşa, credeau că un şef dacă nu te calcă în picioare nu e bun, e ceva suspect cu el, nu se simte tare pe poziţie şi-or să-l schimbe repede. Poate şi-o mică răbufnire a dorinţei de autoflagelare, care zace în micul funcţionar şi slujbaş? Una peste alta, Şandru se făcuse acolo, la locul său de muncă, simpatic şi temut. Ameninţările lui nu erau niciodată puse în aplicare. Ba, dimpotrivă, răspundea la aproape toate solicitările prietenilor, care-l rugau să facă ceva pentru vreo rudă, vreo cunoştinţă. Se ducea sus, se lupta să i se aprobe posturi. Din cauza asta, aparatul administrativ era supraaglomerat, oamenii se încurcau între ei, stăteau câte şapte într-o cămăruţă, abia încăpeau pe scaune şi se ţineau de şuete. De la această bunătate era acum să i se tragă lui Sandu Şandru şi dizgraţia, pentru că problema cu ştatele era reală. Vina aparţinea serviciului financiar, dar el, mărinimos, căutase s-o acopere. Şeful cel nou, care nu-l cunoştea bine, îl prinsese cu mâţa-n sac şi făcea pe intransigentul, pe zmeul cel cu caracter de fier. În plus, pe proasta de nevastă-sa tocmai acum o apucase musca, în loc să fie alături de el, să pună mâna pe telefon să vorbească şi ea cu unul cu altul, muierile au mai multă trecere; ea – niciuna, nici două – fugise c-un neisprăvit! Aceasta era situaţia lui Şandru – la serviciu şi acasă – şi cam acesta punctul său de vedere, pe care şi-l expunea clar şi cu sinceritatea-i dezarmantă (asta devenise, de fapt, una din armele lui cele mai redutabile) exact celor în cauză, rivalului, care ar fi putut găsi aici un motiv în plus să-şi bată joc de el şi să-i dea şi-un picior undeva după ce-i lua podoaba, şi nevestei, pe