lumea mai dragă? O să-l lase cu buzele umflate, o să dea peste altul mai interesant, dispus să-i facă într-una complimente, mă rog, unul cu situaţie, timp ireversibil şi spaţiu. Şi gata! S-a dus amorul, a zburat porumbelul şi nu ştiu peste cât timp se va pomeni tot aici la „Fântânica”, de data aceasta cu rolurile schimbate: el va fi cel care plânge, şi tot aşa îi vor cânta lăutarii despre Riţa cea focoasă şi cu sâni ca de piatră; de Bampotec ori de Ruşchiţa. Sânii Olgăi încă mai erau de piatră – dar cât o să mai ţină? – zbură el la o altă idee. Noaptea trecută, singura intimitate pe care şi-o permisese fusese să-i dea un bobârnac peste sfârcul unuia dintre ei. Olga tresărise de durere şi Val pusese urechea să audă cum vibrează. După părerea lui, un sân clasa-ntâi la un astfel de bobârnac trebuie să vibreze ca un nebun, ca un clopot în primă audiţie, o jumătate de oră. Altă dată îi promisese să aibă şi diapazonul cu el, să nu ia o notă falsă.

Lăutarii plecară. Vraja romanţei lor se risipi, mai ales când Val, schiţând gestul de a-i plăti el, trebui iar să constate că are tot doi lei şi ceva mărunt. În schimb, i se oferea frumoasa perspectivă de-a achita întreaga consumaţie – asta la viitorul unu, iar viitorul doi, de-a deveni cap de familie şi de-a întreţine o casă de copii, eventual. Tudor se scotocise prin buzunare, mai găsise cinci lei şi-i dăduse ţambalagiului.

— Şi mai e ceva, domnu! făcu sculptorul iritat, către Şandru în care se stingeau ca nişte clopoţei ce se îndepărtează ultimele ecouri ale melodiei. Mai e ceva foarte important: să ştii că n-o iau dacă nu e fată mare!

Tudor pufni în râs, fără să vrea. Olga zise:

— Val!

Omul căuta o replică, n-o găsi şi făcu pe surdul.

— După prima noapte, continuă Val, la fel de arţăgos, nu te preface că n-auzi, te pomeneşti cu ea înapoi, dacă nu e cum a făcut-o mă-sa. Avea marea capacitate de-a trece de la concret la abstract, de la sublim la vulgar… să-i zicem exprimare plastică, da, cu mare iuţeală, şi după câteva fraze înalte, care te puneau pe gânduri prin profunzimea ideii, trecea la observaţia cea mai plată, luată din imediat. Tudor remarcase această trăsătură la el, în puţinul timp de când îl cunoştea; tocmai asta-i plăcuse, spiritul lui mobil, parcă în continuu echilibru şi dezechilibru, expresia unei vieţi lăuntrice intense. Nu-i cunoştea însă şi caracterul, şi prin aburul mâncărurilor mai mult sau mai puţin grase, care se serveau la restaurant, mirosul de mici, în stare să scoale la o gustare şi un mort, fumul des să-l tai cu cuţitul, prin toată această ceaţă de gustări, mirosuri şi muzică (se cânta acum „Inel, inel de aur, cu piatră la mijloc”) încerca el să dea peste, să dibuie caracterul lui Val. Cum se căznise adineauri să-i vadă piciorul Olgăi, pe sub masă. Întocmai ca piciorul (îşi aminti de-o epigramă pe care-o făcuse unei colege, când era student; poanta era că ar dori să fie pantoful ei să-l poată privi – de jos în sus – fleacuri, nerozii de adolescent), nici caracterul lui Val nu se vedea, deocamdată. În orice caz, era un om arţăgos. (Ca să simplificăm lucrurile.) Un tip ciudat, înclinat spre grotesc şi catastrofă. Pendulările între cei doi poli făceau toţi banii la bărbatul ăsta cu umeri laţi, faţă de mongoloid, mâini bătucite.

— Nu socotesc că e cazul să-ţi răspund la grosolănie, spuse Şandru într-un târziu. Ar fi vrut ceva „tare”, ca o pocnitură peste bot, dar nu găsi şi crezu de cuviinţă că trebuie să rămână „domn”. Dacă suntem prieteni („Prieteni, de când?” – se miră Val) şi ne menajăm… susceptibilităţile, continuă Şandru. Nu ţi-aş dori să fii vreodată în situaţia mea… am necazuri şi la slujbă… poftim, asta mai trebuia! („Acum vrea să mă înduioşeze pe partea ailaltă”, se gândi tânărul, aproape umflându-l râsul, stăpânindu-se să nu se trădeze şi din asta ieşind o ţuguiere a buzelor. „Ia să ciulim noi urechea a bleagă”.) Îşi povesti necazurile de la birou – îl lucrau tot felul de indivizi – şi-l întrebă pe Tudor dacă, în calitate de gazetar – asta îl speria oarecum –, nu-l ştie pe Gheorghe Zmeu. Tudor îl cunoştea vag, vorbise de câteva ori cu el, acum acesta ajunsese mai mare.

— Asta e, domnule, omul care a-ntors totul pe dos şi mă urmăreşte… Vrea să mă dărâme! se văită Sandu. Şi nu i-am făcut nimic.

— Păi dumneavoastră nu ştiţi regula: tocmai cei cărora nu le-aţi făcut nimic, când au posibilitatea să vă radă – mă rog, poate nu e cazul aici – tocmai aceştia vă devin cei mai înverşunaţi duşmani, pentru că nu vă cunosc. Nici ce calităţi, ce merite aţi avea, nici cât sunteţi de rău. Vreau să spun colţii, ca să aibă oarecare teamă. Dacă e să schimbe pe cineva, pe cutare îl menajează pentru că-i e prieten, apoi pe cutare că-i e duşman şi dă de pământ tocmai cu omul de treabă, că-i e neutru – adică-l doare-n fund de el, de neutralitatea lui. Tudor,  după această constatare amară, sorbi o înghiţitură, ca şi când i s-ar fi uscat gâtul, se strâmbă, găsind vinul tot acru. Pe chestia asta nu mai continuă. Voise să povestească un caz care să-i ilustreze teoria.

— Tot ce mi-am permis eu să-i fac, reluă Şandru a fost să-i dau nişte sfaturi, e adevărat că l-am luat cam tare. Eram într-o delegaţie şi acolo, ştiţi, nu vorbeşti numai de serviciu, mai scapi şi la atitudine omenească, şi am crezut de datoria mea să-i atrag atenţia, că e tânăr, să n-o ia aşa pieptiş. Adică mai domol cu mişcările, cu schimbările, că se joacă aici cu oamenii. Era în izmene (eram în camera lui, la hotel) şi se deschisese, domnule, faţă de mine. Îmi zicea, „Nea Sandule”, pe numele mic! A fost de acord cu ce i-am spus atunci, ba chiar m-a rugat, ca om cu experienţă, să-i mai dau câte-un telefon, să mă mai duc pe la