nici în mormânt. Ar fi profitat deci de avantajele pe care i le da căsătoria ei cu un om cu poziţie bună, ar fi transformat-o în paravan şi şi-ar fi făcut de cap. Pentru că ea, ca fiinţă cinstită, nu mai poate intra în casa bărbatului din moment ce şi-a dăruit inima altuia.

„Dacă toate-ar face-aşa, n-ai mai prinde una pe-acasă – se gândi Tudor – le-ar muri copiii de foame, cu păianjeni la gură.”

Olga, după această intervenţie, odată amuţi. Se uită în jur şi parcă acum băgă de seamă unde se află. Mirosea a mici şi-a vorbe mari. Se puneau pariuri şi se făceau confidenţe, punctate de câte un „Lasă-mă, domnule-n pace!” „Dacă-ţi spun eu!” Parcă stătea pe lada de zestre şi aştepta, aici la trei sarmale, brânză telemea şi ghiudem. Viitorul i se trăgea la o loterie mediocră, unde lozul cel mare nu poate însemna decât, cel mult, „mai trage o dată”. Iar dacă pierzi, pierzi totul. În asta consta şi fascinaţia – nu câştigi nimic, pierzi în schimb totul. Ce căuta acolo, doamne Dumnezeule? Te pomeneşti că ăsta va fi începutul şi îşi va irosi restul vieţii îmbibându-şi porii cu atmosferă de bâlci format mic, bâlci cu cerga în cap. Ar fi vrut măcar să-l urască pe omul de care se despărţea, dar nu simţea ură decât împotriva ei înseşi. Când se căsătorise, privise acest act ca pe o simplă formalitate, scăpa de griji, iar pe soţul pe care-l acceptase fără să-l cunoască prea bine, nu-l băgase în seamă, crezuse că va continua să-şi aibă viaţa ei, mai ales că era încă în facultate, el pe a lui, şi s-ar fi întâlnit doar din când în când. Nu iubise pe nimeni înainte, fusese o fată cuminte, adică nici nu ştiuse ce era aia iubire. Nu credea că există aşa ceva – asta se spune în romane, dar nu găseşti în viaţă. Te lipeşti de cineva, când îţi vine şi ţie rândul, se întâmplă nişte legături intime, nişte procese necesare pentru perpetuarea speciei şi asta e totul. Existenţa – nu-i cine ştie ce de capul ei. E un fel de obligaţie, o lucrare de control pe care trebuie s-o dai, căznindu-te să obţii o notă cât mai mare. Privea copilăreşte, însă, cu ochii elevei sârguincioase, care are toate cărţile cu coperţile îmbrăcate cu hârtie albastră, caietele ordonate şi nu lipseşte de la nicio oră. Sandu era mult mai mare decât ea (putea să-i fie „chiar bunic” – „te-ai bucurat la unul dintre cele două războaie” – cum remarcase Val). I se dăruise fără nicio poftă, fără patimă, puţin curioasă, puţin uimită, cu jenă şi timiditate, şi aşa trecuseră câţiva ani. Dintr-odată se întâmplă ceva cu ea, inima începu să-i bată altfel, lucrurile din jur căpătară culoarea curcubeului, întins pe cer să se usuce. Totul lua un sens, zilele se scurgeau dezvăluindu-i mereu noi cute ale propriei fiinţe. Se simţea într-un fel centrul universului – ca şi când s-ar fi aflat în mijlocul unui imens balon colorat, înălţat de un copil. Nu se afla singură în balon – asta era toată frumuseţea – dar persoana aceea nu era soţul ei, ci altcineva – în asta consta a doua frumuseţe, că era altcineva, cel care, de fapt, trebuia să fie de la început. Însă Sandu pusese mâna pe sfoara balonului şi nu voia să-i scape. Se simţi nenorocită. Şi mai cântă şi lăutarii! Într-adevăr, în cârciumă intrase de vreo jumătate de oră un taraf de lăutari, adică un moş cu vioara şi-un tânăr cu ţambalul - tatăl şi feciorul pesemne – ştiau că e zi de chenzină şi oamenii sunt darnici. Mergeau de la o masă la alta cu sorcova lor de melodii, unii-i primeau alţii nu, dar când începeau să cânte – în atmosfera îmbâcsită – dintr-odată simţeai o transfigurare pe feţele cele măslinii, erau numai patos gras şi sentiment subţire. (Acum vibrau la masa lui Traşcă, acesta lălăia cu ei, cât îl ţinea gura. Nevasta nu-l găsise încă. Era în culmea fericirii. Tot el plăti ţiganii. Pe ţambalagiu află că-l cheamă Moţatu – „Eşti din familia lui Moţatu?” – întrebă el. „— Da, da, răspunse acesta – şi pe tata – îl arătă pe violonist – tot aşa-l cheamă, Moţatu Ion”.

— Aha! făcu Traşcă şi se duse şi-i pupă pe-amândoi.

Lăutarii veniră la masa lor. Tudor era în acest moment prada unor foarte negre consideraţii despre lume şi, plictisit, le făcu semn să se care.

— Lasă-i, domnule! zise Şandru, veniţi încoace, ce ştiţi voi să ziceţi?

— Missa Solemnis, pupa-ţi-aş sufletul matale, şi romanţe.

— Bun! trageţi-i pe romanţe!

Rămăsese la această formă de muzică, singura pe care o înţelegea… dar o înţelegea bine, că-i dădeau lacrimile. Acum nu mai era cazul, că plânsese deja, dar auzind povestea Riţei, „fecioara cu ochii sprinţari, cu sâni ca de piatră”, se lăsă furat de amintiri. Din când în când, se uita la Olga, cu o figură prelungă de uimire – parcă nu mai era el – şi în toată fiinţa se citea nu ştiu ce reproş.

— Ştii de cine sunt versurile? îl întrebă Tudor pe Val.

— Habar n-am.

— Ale unuia Enăşescu, Artur Enăşescu, un fel de trubadur, în sensul bun şi rău al cuvântului. A murit nebun, în mare mizerie.

— Chestia e că de pe urma altora nu rămâne nici atât, spuse Val, dar Tudor nu înţelese la ce se referea.

Val se gândea însă la el. Acum ar fi vrut să se descotorosească de gagică (scuzaţi) şi să se dedice în întregime artei. Ce rost avea să-şi ia pe cap o muiere – la vârsta asta – când putea găsi atâtea, pe alese, şi fără nicio obligaţie şi mai ales ce face cu ea? Ce întrebuinţare îi dă? A! Ca şi când i s-ar fi ridicat o ceaţă de pe ochi, îşi dădu seama abia acum că mersese prea departe şi că el nu era pregătit pentru viaţă. Prin „viaţă” – înţelegea femeia, cum înţeleg mulţi. Şi mai ales pentru viaţa asta, adică pentru femeia asta. Nu cumva nenea a avut dreptate? Cine-i garantează că Olga n-o să-l lase şi pe el, exact când i-o fi