să iau pâine, lapte, cartofi. Acolo în complex, este şi-o mică mda! cârciumioară şi interesul meu e să fac cât mai multe drumuri. Adică, prima dată cumpăr numai laptele şi trag o duşcă. Îl duc şi-i spun nevestei că de pâine-am uitat… După aia mă întorc cu pâinea şi… cu a doua duşcă trasă. Spun că la cartofi era o coadă îngrozitoare… trebuie să mă mai reped o dată. Şi aşa o ţin până spre prânz. Ceilalţi râseră, zâmbi mânzeşte şi Tudor. Le luă seama celor doi tovarăşi de chef ai lui Traşcă. Aceştia îi erau colegi de serviciu (lui Traşcă) şi ştiindu-i firea darnică, îi ţineau hangul, la fiecare chenzină, prin cârciumi. Nea Traşcă, dacă apuca de lua un pahar, era pâinea lui Dumnezeu, se împrumuta de la ei şi făcea cinste. Iar după ce pleca din cârciuma aia, în drum spre casă, se mai oprea prin vreo două-trei. Şi peste tot, la fel, se împrumuta pe la cunoscuţi şi la toţi le făcea cinste. Banii însă îi restituia, întotdeauna, era de cuvânt în privinţa asta. Tudor îi mai dăduse o dată. Ce făcea? În ziua salariului, tot timpul stătea şi socotea, cui cât are de dat. Leafa venea soţia şi-o ridica neatinsă, el doar semna la casierie şi punea sutele în mâna ei. Aceasta îi lăsa doar de tramvai. El însă, în ziua respectivă, trebuia să mai dea un salariu – datoriile lui pe ici pe colo, pe la colegi – şi-şi făcea tot felul de socoteli, pe cine să mai amâne, cui să-i dea jumătate din sumă… şi de la cine să-mprumute, ca să aibă salariul întreg, să i-l poată lua nevasta şi să-i rămână şi de-o ţuică. Chestiile astea i le povestise cineva lui Tudor, în legătură c-o faptă cam urâtă a acestuia; săvârşită însă fără voia lui. Nevastă-sa nu suferea dezordinea în casă. Când venea de la serviciu, omul îşi arunca servieta aici, haina dincolo, pe pat, fularul pe masă şi asta o scotea din sărite pe consoarta lui aprigă în privinţa curăţeniei. Îl tot ameninţa că dacă le mai găseşte vraişte le azvârle pe fereastră, până când, într-adevăr, îi aruncase costumul de haine… fugea, venea îngrozit pe scări, să nu i-l ia cineva, că nu-l avea decât pe acela. Ca să mai scoată un ban, se ocupa, în timpul liber, cu tehnoredactarea unor reviste şi cărţi. Lua manuscrisele şi migălea la ele 4-5 ceasuri, calcula – îi şi plăcea – iar nevasta a răbdat o dată, de două ori, de nouă ori. Până i-a pus în vedere că dacă-l mai prinde c-o hârtie i-o pune pe foc. „Nu accept să execuţi acasă treaba de la fabrică”. Ca să nu-i dea bănii, bărbatul zicea că intră în obligaţiile de serviciu. Femeia, exasperată că-i lucrează şi după-amiaza ca la întreprindere, a luat într-o zi manuscrisul, pe care tocmai îl macheta, şi l-a pus pe foc. „Ţi-am spus!” a strigat ea, mânioasă. „Ţi-am spus asta de mult!” Manuscrisul nu era altul decât volumul de debut al lui Adrian. Şi ars a rămas, pentru că editura nu mai avea nicio copie, iar autorul, care-şi ţinea operele pe jos, împrăştiate, până se luau pe picioare, nici atâta. A fost scandal mare în tipografie, la editură – lui Traşcă nu ştiu ce i-au făcut, i-au interzis, oricum, să mai scoată ceva pe poarta fabricii, dar principalul e că debutul lui Ploscaru fu amânat cu un număr, nu se ştie câţi, de ani. Cu ocazia asta îl cunoscuse Tudor, prin Adrian. Şi atunci cineva din tipografie – spre a-l scuza – le-a relatat ce om de aur este. Dar, are defectul ăsta că bea, e dezordonat şi-l terorizează soţia.

Chiar despre aceasta vorbea omul, cu oarecare spaimă. Se mira că nu-l dibuise ea până acum. La fabrică îi făcuse figura, se ascunsese, femeia plecase cu mâna goală şi acuma precis e după el… Trebuie să pice… „Dar am bătrânele toate, grămadă aici.”

Mai comandă un chil de vin pentru Tudor – „fac eu cinste, nu te supăra! Eu îl cinstesc şi pe Dumnezeu!”, – dar acesta, cum nu se atinsese de vin, se ridică şi trecu la masa cealaltă.

— Vi s-a răcit friptura! spuse Olga, n-am îndrăznit să vă chem, eraţi probabil cu nişte prieteni.

— Aş! făcu Tudor, nişte cunoscuţi!

Vru să spună cum stă acela sub papuc şi câte combinaţii trebuie să facă s-o păcălească pe nevastă-sa de fiecare dată, îşi dădu seama însă că nu era cazul să atingă problema soţilor şi-a soţiilor. Mai ales că Sănducu… plângea. Nu ştiu ce mai discutaseră, ce schimb de cuvinte o fi avut loc, dar omul arăta înfrânt, îşi tot lua ochelarii de pe nas, pentru a-şi şterge lacrimile. Sughiţa ca un copil mic. Tudor gusta din friptură… era sleită, o puse deoparte.

— Nu trebuie să vă necăjiţi, găsi cu cale să-l mângâie. „La vie est dure et pleine de chagrin” – îi spuse, ca şi când i-ar fi repetat un vers pe care acesta l-ar fi ştiut demult.

— Nu de mine plâng! plâng de nenorocitul ăsta! – şi arăta spre Val. Pentru că, ce credeţi dumneavoastră (a trecut iar la „dumneavoastră”, observă Tudor), dacă mă lasă acum pe mine… n-o să facă la fel, peste o lună, peste nouă luni şi cu dumnealui? Că femeia care are curajul să-şi părăsească căminul… scuzaţi cacofonia…

— Nu face nimic!

— Să-şi părăsească casa…

— Nu face nimic! repetă Val.

— … îl schimbă şi pe-al doilea, că s-a-nvăţat aşa.

Olga sări cât colo, spunându-i că nu e cazul acum să se intre în probleme de sociologie a divorţului. E amoral ca o femeie să se simtă legată de un bărbat toată viaţa şi, în caz că el nu acceptă despărţirea legală, să fie obligată să-i înşele, adică iubirea, care este sentimentul cel mai înălţător pentru om, să se transforme, în cazul dat, într-un sentiment al culpabilităţii. Dacă ar fi fost dintr-un alt aluat, nu ar fi plecat acum în necunoscut, ar fi rămas în căminul conjugal, înşelându-l pe ascuns, aşa cum ştiu să facă unele şi altele, dacă vor – i-ar fi pus nişte coarne atât de mari şi el n-ar fi aflat