Îl compătimi pentru incultura lui, pentru funcţia pe care o deţinea – care nu era de lepădat, dar când şi Tudor se apuca să facă un lucru îl ducea până la capăt – pentru maşina la scară, şi pentru Olga! Da, pe ea o va pierde – aici încruntă sprâncenele – şi ce dacă? Olga era dată naibii, acum începu s-o studieze pe ea, o recunoscuse de la început după mostra de păr din borcan, vru să-i spună chestia asta, dar se răzgândi şi timp de câteva minute o cercetă lung, ca pe-un obiect pe care-l întorci şi pe-o parte şi pe alta. Se putea pomeni cu palme din amândouă părţile – îşi dădu seama – şi de la Val, şi de la Sandu. Îl amuza nespus acest război al Troii – la „Fântânica” – şi constata că frumoasa Elena, oricum, nu era de aruncat. Ce-ar fi dacă, până la urmă, i-ar reveni lui? Se aplecă sub masă şi se uită să vadă ce picioare are. Pentru el piciorul unei femei era lucru sfânt! Nu reuşi să desluşească nimic, era destul de întuneric şi nu putea sta mult aşa, cotrobăind cu privirea – Olga i se păru că n-are niciun fel de picior – e numai bust, adus şi pus aici pe masă, ca să existe un motiv de discuţie. Constată că se cherchelise. „Am încurcat-o!” – îi trecu prin cap. Se mai ameţise odată în viaţa lui, cu patru ani în urmă, cu Miţache Stanciu, la o cârciumă din Iaşi. Acesta primise nişte bani de la Radio (poeziile lui cu cerbi, căprioare, schele mergeau şi la radio şi la ziar) şi era dispus să facă cinste, pentru a avea pe cineva lângă el, căruia să-i spună versuri şi cât se chinuise el ca să le scrie, ca să-i reuşească forma aceea perfectă, dar absolut fără niciun cusur. (Miţache se entuziasma singur, din ce în ce mai tare.) Comandase o sticlă de vermut şi-o băură toată. Miţache mai avea încă un motiv de mândrie: o poezie îi fusese tradusă în ungureşte, apăruse în „Igasz Szó”, la Târgu Mureş.

— Spune tu dacă redacţia respectivă s-a ghidat după alte criterii decât după cele pur calitative? Că eu n-am pe nimeni care să mă cunoască acolo şi să mă recomande, aceia au citit poezia în „Flacăra Iaşului”, le-a plăcut şi-au publicat-o. Ce poet din Iaşi s-a mai văzut tradus?

Tudor credea că niciunul. El personal nu izbutise să publice decât vreo trei epigrame tot în „Flacăra laşului”, toată lirica îi era respinsă. Pe chestia asta, unul cu amărăciuni, altul plin de cele mai frumoase visuri pe care ţi le da o poezie tradusă în „Igasz Szó”, goliseră sticla de vermut. Şi când să se ridice, simţi o imensă greutate în cap. Ca şi când l-ar fi pocnit cineva în moalele capului. Era prima dată când gusta vermutul, îi plăcuse că era dulce şi-l băuse cu paharul mare ca pe must. Nu şi-a amintit cum a ajuns la cămin, nici cum a dormit în noaptea aceea. A doua zi, la ore, era galben şi pierdut… şi durerile de cap nu l-au lăsat o săptămână încheiată.

Începu să se învârte sala cu el, se ridică, demn, cât putu mai demn. Se întoarse peste vreun sfert de oră, mai vesel.

— Acum arăt bine – şopti el – am vomitat.

Val nu gustă gluma. O ascultă cu atenţie pe mama soacră, care nu ştiu ce spunea, pe limba ei, adică folosind multe arhaisme. „O femeie poate greşi o dată, auzi Tudor, care acum se limpezise, să zicem de două ori, de trei ori, na!”

— Stai, opreşte-te, să nu depăşim cifra fatidică, făcu Sandu, care nu ştiu de ce ţinea să vorbească în radicale.

— … dar mai mult nu, continua bătrâna. Că o bate Dumnezeu! Şi la urmă, se apleca ea către Olga, focul tinereţii se stinge, mamă, şi te pomeneşti dintr-odată, aşa, fără niciun sprijin, fără niciun Dumnezeu. Şi cu conştiinţa că ai avut noroc şi i-ai dat cu piciorul. În timpul războiului din 1913, începu ea, pe atunci de altminteri… eu eram mică…

— Mamă, te rog, lasă astea, interveni Sandu, de data asta cu mai multă autoritate. Şi, apoi, cred c-ar fi cazul să fii acasă… poate dă cineva telefon… Te duce şoferul. Şi aşa… discuţia se lungeşte… nu vezi, iar dumneata eşti obosită.

— Stai să spun cu 1913.

— Lasă, domnule, să spună – aşa nepoliticos eşti şi cu soţia, şi cu mama – şi-o s-o pierzi.

— Lasă… Că povesteşti altă dată… O luă de braţ şi-o conduse, plin de grijă, până în stradă. Acolo aştepta într-adevăr maşina lui – o Volgă – şi-i spuse şoferului s-o ducă acasă şi să se întoarcă.

Regreta c-a adus-o cu el. Voia însă să-l vadă şi ea pe individ, ca să-şi dea seama cu ce pramatie e dispusă să-l schimbe. Tudor fu chemat la o masă vecină de un tipograf, Traşcă, pe care-l cunoştea. Fără nicio introducere, acesta îi ceru o sută de lei. Îi spuse că e zi de salariu şi-acum trebuie să pice şi nevastă-sa şi l-a pus naiba şi a intrat în bani şi e bucluc mare. „Ţi-i dau mâine, la rotativă. „Tudor n-avu prezenţa de spirit să-l refuze, fusese luat prea repede, scoase portmoneul şi-i dădu ultima sută pe care-o mai avea. Apoi, ca să nu zică ăla că-i pare cumva rău, se aşeză la masă – i se umplu paharul –, dar nu se mai atinse de el. Ascultă. Voia, într-un fel, să-l lase pe Val singur cu Olga, poate, acum cât este ăla afară, au să-şi spună vreun secret. Traşcă discuta aprins cu doi prieteni. Un vorbăreţ – stil femeie, adică, lunea dimineaţa la fabrică, de pildă era singurul dintre bărbaţi care intra din birou în birou şi povestea tot ce-a făcut duminica.

— Eu, duminica, zise el, aruncând mâna în lături şi vărsând paharul lui Tudor (nu face nimic! bine că nu e costumul nou, îi stropise haina, dar vinul iese, că nu e roşu, e alb! Îi umplu din nou paharul)… duminica tot la cinci mă scol, ca de obicei. Şi m-a trimis nevasta după cumpărături. Să zicem,