— Ia spune, domnule, cum faci de le suceşti gâtul la toate? De vin toate spre dumneata grămadă, ca muştele, cum le atragi? Le cânţi şlagăre, le spui poezii? Spune-mi, că mor de curiozitate, zise Sandu, de data aceasta pe un ton mult mai sarcastic, pe care Tudor, căruia i se adresase, îl găsi foarte deplasat.

Olga abia atunci înţelese că… „e o confuzie la mijloc”. Râse, tare, prea tare, „isteric”, că mulţi întoarseră capul spre ea.

— Nu e dumnealui acela, zise ea… E invers! şi-l arătă pe Val.

— Bine, toanto, pardon, nu se mai putu stăpâni, tu de ce nu faci prezentările? De ce n-ai făcut prezentările de la început? Era furios că-şi irosise lovitura de început, cu care voise să-l dea gata pe „fantele înfumurat”.

— Ba să n-o faci, „toanto”! pe nevastă-mea! sări Val cât colo, că ai de-a face cu mine. Eu sunt acela! zise agasat. Dumnealui – îi arătă pe Tudor – e martorul meu, mă asistă, dacă vei accepta să te baţi în duel cu mine. Îţi arunc mănuşa. Băgă mâna în buzunar să scoată ceva… şi chiar scoase (ce naiba o fi?) şi nemaiputându-şi opri gestul, trânti acel ceva pe masă! Poftim! Era un batic al Olgăi, pe care-l uitase de dimineaţă la el şi-i pusese în buzunar, cu gândul să i-l dea când o vede. Uitase de el… şi uite cum iese totul la iveală. — Poftim! repetă (acum o făcuse), ridică această mănuşă, mătuşă, dacă-ţi dă mâna! Iată şi martoru-mi, domnul Tudor Frăţilă, geniu! Duelul va avea loc mâine, la patru, cu praştia, de la cinci şchioape!

Şandru recunoscu baticul, îl adusese chiar el de la Veneţia, şi crezu că scena a fost pusă la cale de amândoi, ca să-l umilească.

Olga se repezi şi-l luă, roşindu-se toată.

— Ce mojicie! scoase madam Sandu primul sunet articulat (până atunci tăcuse mâlc). Ce mojici! Pe vremea mea… Nu se ştia precis la cine se referea. În orice caz, discuţia civilizată, pe care o promisese Olga şi-o sperase Sandu, începu la un diapazon destul de înalt şi nu prevestea nimic bun.

Rivalii nu mai aveau niciun rost să se menajeze. Sandu se miră de unde atâta impertinenţă la un pretins artist (de artişti ca el e plin bulevardul!), care agaţă doamnele pe stradă (ştia oare că aceasta se pedepseşte prin lege?) şi încearcă să le seducă. Pe de altă parte, comportarea lui de până acum (se interesase într-adevăr la Institut şi aflase că Val fusese exmatriculat o dată, reprimit, apoi făcuse obiectul unui scandal şi sfârşise prin a nu-şi lua examenul de diplomă. Nici nu se prezentase). Deci, o comportare cu totul aiurită şi – sublime cuvântul – misterioasă.

— Spune mai bine câte clase primare ai tu, lasă diploma mea. Brâncuşi n-avea decât şcoala de arte şi meserii din Craiova! Pentru de-ăi ca tine – se tutuiau deci fără nicio jenă – o să vină o vreme când or să te întrebe şi când mergi undeva dacă ţi-ai terminat studiile. Ştii care e sfatul meu: pune mâna şi înscrie-te la seral. Nici nu ştii când ai trecut anul şi te pomeneşti direct într-a cincea elementară! (Ştia că Sandu are patru clase, ori nici atâta.)

Tema studiilor fu întoarsă şi pe-o faţă, şi pe alta. Sandu se lăuda că el are şcoala vieţii, cea mai a dracu’ şcoală, că nu s-a bucurat de condiţiile pe care le au acum toţi derbedeii, la vârsta aia lipea manifeste pe garduri şi ducea pancarte cu lozinci la demonstraţii, ca să vă bălăciţi voi acum în toate avantajele şi să ne luaţi ce avem mai scump. Spunea voi, incluzându-l deci şi pe Tudor în şleahta derbedeilor.

— Val, lasă, dragă, chestiile astea… îl imploră Olga, văzându-l că alunecă într-un teren minat. Ce, discutăm acum situaţia internă şi externă? Spune-i mai bine esenţialul: că vrei să mă iei de nevastă şi întreabă-l dacă e dispus să dea divorţ.

— Deci, ăsta nu e fratele ei? se miră Tudor tare, care abia acum înţelese fondul problemei şi întregul caraghioslâc al situaţiei.

— Uite, ce e, dragă Sandule, continuă Olga, foarte blând ba chiar cu o nuanţă de alint, aşa cum probabil se obişnuise să-şi alinte soţul când voia câte ceva, vreo brăţară ori o blană, eu nu mai pot trăi cu tine! Tot ce-a fost între noi s-a terminat, hai să punem punct…

— … Şi s-o luăm de la cap cu literă mare! zise Val continuându-i gândul. Află că el nu poate să mai înceapă de la cap cu literă mare, adăugă imediat, asta e chestia, de-aia n-o să vrea să te lase. Pentru că s-a obişnuit cu ideea că trebuie să i se dea şi-o nevastă arătoasă şi cu cincisprezece ani mai tânără. Şi odată ce-a pus mâna pe ea, înseamnă că e bunul lui, lozinca lui, pe care el n-o mai schimbă până la moarte.

Râse cu toată gura.

Omul vru să zică ceva, dar apăru, în sfârşit, un ospătar care îi întrebă ce consumă.

— O consumăm pe doamna. Val arătă spre Olga.

— Dă-ne o listă, fii bun! zise Sandu. Pe masă fu pusă lista, o foaie bătută la maşină, cu indigou, nu se înţelegea nimic.

— Fripturi ai?

— Am.

— Atunci, câte-o friptură.

— Pentru toată lumea?

— Pentru toată lumea.

Val vru să protesteze, amintindu-şi că n-are în buzunar decât doi lei şi „ceva mărunt”.

— Stai! făcu el către chelner. Flax ţineţi?

— „Flax!” se miră chelnerul, asta numai la alimentară.

— Eu parc-aş dori un flax… dar, mă rog! se gândi că Tudor putea avea o sută de lei în buzunar, şi totul ar fi fost salvat.

Sandu comandă şi vin. Vin bun la trei sferturi, „Coteşti”, demisec. Se putea bea cu sifon, dar numai bătrâna ceru să i se pună mai mult şi ceilalţi îl „gustară”, să vadă cum e, şi-l băură aşa. Ciocniră, bineînţeles, şi ziseră „noroc”. Tudor, care se înviorase încă de la ţuică, simţi după primul pahar o ciudată euforie, o relaxare plăcută, toţi de la masă i se părură simpatici, chiar şi cel care-l făcuse adineauri derbedeu. Trebuie să fie un om de treabă, se gândi el, care-şi respecta părinţii, îi ascultă până la adânci bătrâneţe, şi uite tocmai ăştia n-au noroc!