încolo s-ar fi pus pe creat, nu ca până azi, nimic! – că avusese dreptate când îi aruncase asta-n obraz azi-dimineaţă –, dar pus în faţa muzei, a modelului stimulator, odată şi-ar fi dat el drumul şi-ar fi urcat pe culmile atinse doar de un Praxitele, de un Fidias. (Ţuica îl înfierbântase un pic, putea fi mai puţin pretenţios, mai ales că Fidias turnase statui din aur şi acum nu mai găsea acelaşi material.) Îi era teamă de un singur lucru la această întâlnire: să nu se împrietenească, domnule, cu individul, să bea şi la urmă să se pupe cu el şi să rămână amici. Îşi aminti de-o întâmplare similară, când unul… tot aşa… şi se tot rugase de ea să nu i-l prezinte, să nu-i prezinte soţul, dar ea insistase: Nu, că trebuie să-l cunoşti şi pe el, să vezi ce om minunat e, o să-ţi placă, e o bomboană de om, cinstit, muncitor, de caracter! Cum ştiu femeile să-şi laude marfa (Atunci de ce naiba nu stătea cu el, dacă-avea toate calităţile?). Şi le făcuse cunoştinţă odată ca din întâmplare, bineînţeles că ăla nu bănuia nimic pe atunci. Dar „persoana” se împrietenise cu persoana ailaltă şi tot mergând să bea împreună, dintr-una-ntr-alta, iubitul, într-un acces de sinceritate, îi mărturisise. Îi spusese tot. Şi ăla, care era beat mort, nu crezuse, sau se făcea că nu crede, ori simula că e beat mort, până când celălalt venise cu amănunte concludente. Scandal, bairam mare, dar ei, după o lună, erau tot prieteni, şi ea, în fine, se afla când cu unul, când cu altul. Se certau şi se împăcau pe ea, ba că e a mea, dă-mi-o, ba că e a mea, şi tot o s-o iau. Na-o, ia-o, na-o, ia-o, trecând-o, ca pe o minge, de colo colo, până când o pierduseră amândoi. Femeia îşi găsise un altul. Şi n-a mai făcut prostia să li-l prezinte la niciunul, nu li-l arătase nici măcar de la distanţă. Asta înseamnă să înveţi din mers!

Acum, dacă Val îl găsea om simpatic, care să ţină la ea (mai ceru o ţuică), adică să n-o mai bată, să nu-i mai facă scene de gelozie degeaba, el parcă era dispus să se retragă. Bucureştiul e plin la urma urmei, numai fuste pe toate străzile. Poate că nici nu trebuia să ajungă până aici – până la „Fântânica” – un bărbat serios nu ascultă de orice moft. Adică, nu cu toate pe care le-ai ciupit o dată sau le-ai făcut un compliment trebuie, eşti obligat să procedezi cinstit, să mergi până la capăt. Mai cinstit e să nu le-asculţi… o ciupeşti de obraji şi-o laşi să se ducă acasă.

Abia când o văzu intrând, Val se trezi din aiurelile lui, îşi dădu seama că e pe cale să se-mbete, asta n-ar fi fost deloc bine, ceru un pahar de apă minerală, îl bău până la fund şi clătinând capul ca spre a scăpa de nişte viespi, care-ar fi vrut să-l înţepe, se simţi dintr-odată lucid şi stăpân pe sine. Olga întârziase anume, spre a nu fi pusă în situaţia de a avea o discuţie înainte cu Sandu, în caz că acesta ar fi venit primul, şi nici cu Val. Astăzi, de fapt, n-ar fi vrut să vadă pe niciunul. Astăzi şi întotdeauna. Întâmplarea cu ghicitoarea parcă o storsese de vlagă pentru toată ziua, pentru toată viaţa, nu ştia ce e cu ea, nu mai dorea această întâlnire… ar fi lăsat lucrurile baltă. Fusese chiar pe punctul de-a uita de întâlnirea fixată!

— Aici erai (spuse ea, mergând la Val)… nu l-ai văzut pe Sandu? Aşa-i zicea ea soţului, deşi asta îl enerva pe Val.

— Pe Sănducu nu l-am văzut şi chiar dacă-mi sărea-n ochi, de unde să-l cunosc?

— Olga? se auzi un glas, din fundul sălii.

Sandu se ridicase de la masă şi-o striga. Merseră acolo cu toţii, Tudor, care îşi băuse ţuica în linişte şi cam strâmbându-se (nu suporta alcoolul, îi făcea rău), îi urmă şi se aşeză şi el la masă. Erau patru scaune, Sandu mai făcu rost de unul şi luă loc, ultimul. Masa era destul de mică, stăteau cam înghesuiţi. „Nu prea e loc să declanşezi un scandal”, observă logodnicul.

Dar imediat îşi schimba gândul, pentru că Şandru care purta ochelari cu ramă de aur, dar asta nu conta acum, nu rama conta, ci faptul că era miop bine tocmai când se aşeză şi se chiorî la toţi, observă el pe unul dintre tineri, îl „cunoştea”.

— A, chelnerul de-adineauri! vru el să facă o glumă. Ar fi fost şi un început tare, arătându-le indivizilor că are spirit şi punându-i în inferioritate.

— Da, cucoană! ripostă Val, care nu ducea lipsă de replici. Chelnerul care serveşte ţuică, serveşte şi palme la muşterii, când e cazul.

Îi spusese „cucoană”, dar nu se referise la onorabila doamnă care era de faţă, ci cu tonul: „Fii, cucoană, serioasă!”

„Şi-a adus un bătăuş cu el!” se gândi Sandu, crezând că slăbănogul, destul de încurcat, e cel cu pricina. Nu socoti că mai e cazul să-i răspundă „ospătarului.” Val, aşa cum era îmbrăcat, cu pantalonii lui de doc cam spălăciţi şi fără dungă, cu cămaşa cu guler moale şi cu un sacou, nu putea părea în niciun caz candidatul. Toată atenţia îi era îndreptată asupra lui Tudor, care, oricum, venise în costum şi cu cravată şi, dintre cei doi, el atrăgea atenţia în primul rând, mai ales că avea şi-o figură cu totul aparte de egiptean îmbălsămat, un fel de Tutancamon în ploaie. Văzându-se cercetat cu atâta insistenţă, acesta se fâstâci şi mai tare. Nu ştia ce dracu are domnul în vârstă – tatăl sau fratele mai mare al Olgăi? – cu el, îşi chinuia creierii să găsească ceva de spus.

— E un aer colţos aici – zise, dând vina fâstâcelii pe seama atmosferei.

— Şi zi, aşa, mare crai! intră Şandru direct în subiect, ţintindu-l prin ochelarii lui de boss, ba chiar făcându-i cu ochiul, ca şi când l-ar fi înţeles şi l-ar fi admirat. Tudor se gândi că ştie, se referă la vreo „relaţie” a lui, nici nu prea avea, şi la urmă