saltea, aşa îmbrăcat, şi adormi imediat. Val se mai plimbă puţin prin cameră, dar gândindu-se că-şi deranjează amicul se aşeză pe marginea patului şi-şi luă capul în palme. Rămase aşa multă vreme. Îi trezi pe amândoi, pe unul din somn, pe altul din gânduri, Adrian, intrând în cameră ca o furtună.

— Vin de la redacţie, îi spuse el lui Tudor, mergând şi zgâlţâindu-l să se scoale…

— Ce e? Ce s-a întâmplat? sări acesta speriat. Unde dracu’ sunt?

— Dragă, spuse Adrian, care era realmente speriat, nu e bine deloc. Te aşteaptă o demascare.

— Să mă demaşte, zise Tudor, căscând. Tare sunt curios să văd ce-or să-mi găsească… N-am nimic de-ascuns, sunt format în anii noştri, cum m-or păstra aşa m-or avea.

— Depinde unde-or să te păstreze. Asta e nenorocirea. Şi cu o voce în care se citea spaima: Vor să-ţi deschidă anchetă, pricepi tu?

— Lasă-l, domnule, nu-l speria, zise Val, care se pregătea de plecare, îşi udase părul cu apă, ca să stea, şi se uită în geam dacă e frumos, doar mergea în peţit. Până una alta merge cu mine în peţit, lasă omul să se mai distreze. Apropo, nu vii şi tu? Nu durează mult.

Adrian se plânse că nu poate. Trebuie să plece imediat pe teren să ia nişte declaraţii pentru ziar. Nu ştia ce tramvai merge la „Semănătoarea”? Apoi, după un moment, văzând că şi Tudor era gata de plecare, întrebă:

— E vorba de persoana… respectivă?

— Da, am o explicaţie… în familie…

— Sper că nu e prima… ai trecut de fondul problemei şi te-apropii de Post Scriptum, râse Adrian.

— Nu e chiar prima, dar o să încep cu P.S.-ul.

Tudor stătea-n uşă, gata de plecare. Îi făcu semn lui Val că e aproape patru, să se grăbească. Lui îi plăcea punctualitatea, deşi de fiecare dată se jura că n-o să mai facă, pentru că toate cu care avea el întâlniri întârziau într-un mod barbar.

— Apropo, ţi-am citit pamfletul, spuse Adrian. E extraordinar! Cum naiba ai putut să-ţi imaginezi aşa ceva… E scris c-o artă! Îl admira pe Tudor, în mod sincer, pentru ceea ce punea pe hârtie, de multe ori îşi discutau împreună articolele, aveau încredere unul în priceperea şi gustul celuilalt. Se miră când acesta îi spuse că n-a inventat nimic şi că dac-o să fie vorba de anchetă întâi să se ducă „ăia” să-l învie pe Burculeţ. Îl ia ca martor. Adrian îl sfătui că oricum ar fi bine să-i ceară scuze şefei. Era femeie, totuşi, el o sfidase, sau cel puţin aşa interpretase ea atitudinea lui, şi asta i-ar mai potoli nervii, ar putea tempera scandalul… care din păcate e deja pornit. („Ţi-am spus… dar să nu mă dai de gol.”) Nu trebuia ca lucrurile să meargă prea departe, el îl sfătuia că de a doua zi să se prezinte la redacţie, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic. Erau sfaturi prieteneşti, desigur.

Lui Adrian i-ar fi părut rău ca Tudor să păţească ceva; pentru că dacă-ar fi plecat acesta din redacţie toate oalele ar fi rămas să se spargă în capul său. Ca indisciplină, Adrian venea imediat după acesta. Aşa mai împărţeau împreună ghionturile şi mizeriile meseriei. Ideea cu cerutul scuzelor îl enerva însă pe Tudor.

— Poate ea mie, zise.

Val era gata, aranjat şi cu părul „lins”, îşi pusese o cămaşă curată, arăta bine. Plecară şi Adrian le ură succes. „Ha-ha-ha!” se auzi în urmă râsul lui, mare.

CAPITOLUL IV

RESTAURANTUL „Fântânica” era, în ultima instanţă, o bodegă, cum observă Şandru mirându-se că nevastă-sa, care cu el avea „nişte pretenţii colosale” când era vorba de localuri, se complace să intre într-un birt de mâna a şaişpea, cu feţe de masă murdare, ude de băutură vărsată cu cotul de cheflii vorbăreţi, ce se aşază la masa ta şi ţi se bagă-n suflet. Era şi ora de „vârf”, după ce au ieşit toţi de la serviciu, şi-n drum spre casă se mai opresc la un ţoi şi-un ardei iute. Se gândi să-i aştepte şi pe „ceilalţi” – credea că Olga vine odată cu Val – şi să le propună să meargă într-un loc civilizat, să se poată cel puţin auzi. Nu mă îndoiesc – îşi formulase el o frază tăioasă – c-o să-mi spuneţi lucruri interesante. Şi-ar fi păcat să nu le pot auzi bine. Ca prin minune, văzu o masă liberă, într-un colţ tocmai se ridicaseră unii –, şi-o ocupă, pentru că, oricum, n-o putea ţine pe maică-sa în picioare, în caz că „logodnicii” întârziau. Venise cu bătrâna-i mamă. Aceasta ţinuse să fie de faţă la scena, atât de importantă în viaţa fiului ei, sperând să poată face ceva ca să aplaneze lucrurile. Avea naivitatea oricărei mume, care mai crede că ea conduce, şi nu-şi da seama că mai ales în situaţii aşa de delicate ca aceasta faptul că se afla şi ea de faţă încurcă, pentru că e mai mult pe post de soacră decât de mamă.

Val şi cu Tudor intrară şi ei după câteva minute. Căutau un loc, şi Şandru, luându-l pe Val drept chelner, îi spuse cu autoritatea omului cu maşină la scară şi secretară:

— Schimbă-mi, dragă, faţa asta de masă! Apoi, văzând că făcuse o gafă: Mă iertaţi.

Cei doi trecură la tejghea să tragă o duşcă, aşa în picioare. De altfel, nu erau singurii. Tot drumul Val se gândise cum să-i ia, dacă e cazul să ridice tonul, să facă apel la sarcasmul de care se simţea capabil, ori să-i vorbească omului deschis, „prieteneşte”, explicându-i care e situaţia şi căutând împreună o rezolvare. Într-un fel, îi era şi milă de soţ, se găsea într-o situaţie aşa de caraghioasă! Să te vezi lăsat de muierea, care vine să-ţi prezinte amănuntul, nu amantul, spunându-ţi că nu mai poate fără el, nu e o situaţie de invidiat! Ar fi putut, la urma urmei, să-şi ia mâna de pe Olga – s-o predea soţului, rugându-l să aibă grijă de ea că se pierde mititica. S-o mai ţină şi-acasă! Asta era o idee! (Se înfioră închipuindu-şi mirarea Olgăi.) Totuşi, o iubea, era marea lui trăire sentimentală – simţea asta – şi n-ar fi putut exista fără. N-ar fi putut „crea” fără ea. Abia de acum