singur, nu mai şed… Mai vino şi tu pe la mine, ţi-am spus unde stau, dacă ai chef de discuţii, şi mai dă-i un telefon ăluia să-mi publice poezia. Plecă. Tudor îl scuză faţă de Val, care făcu o mutră nedumerită în urma lui.

— E într-o pasă proastă… azi… Apoi se gândi: nici nu ştiu bine ce se întâmplă cu el.

— E cam… Val făcu semnul care se poate traduce prin „tra-la-la”. Mă înjură adică, din primul foc, fără să-i fac nimic, fără să mă fi cunoscut.

— Se zice c-ar strânge de gât oameni, râse Tudor – mai mult ca s-o dea pe glumă, decât c-ar fi crezut vreun moment în cele spuse la redacţie.

— Şi astăzi nu era în mână… de-aia era aşa plouat… Apoi, cu admiraţie: înseamnă că e totuşi om serios, dacă face chestia asta! Să mergem după el, să-i dau eu o listă.

— Are lista lui. Luă seama odăii. Patul lui Adrian se afla aşezat în partea dreaptă; vizavi, lipită de perete, era canapeaua pe care Val încă mai stătea tolănit. Între acestea se afla o masă mare de bucătărie, ceva mai lungă decât paturile şi destul de înaltă. Un scaun. Un cuier mare de fier, în formă de pom într-un colţ (îl primise Adrian de la o rudă a lui). Cuierul era cam ruginit şi, ca să nu se observe, Adrian cumpărase o cutie de vopsea albă şi o pensulă şi într-o zi se apucase să-l vopsească. Începuse de jos şi ajunsese până aproape de jumătate, după care se plictisise, ca de orice treabă pe care o începea. Îl lăsase aşa, vopseaua se uscase cu pensula-n ea şi cutia era împinsă cu piciorul prin cameră, când mai încolo, când mai încoace.

— Mai stă cineva aici? întrebă Tudor, observând salteaua care rămăsese la locul ei, în dreptul patului lui Adrian, dar mai spre sală. Patul era „făcut”, adică pe saltea era întinsă o pătură şi una din pernele lui Val – avea două – „pufăită” bine, să se aşeze cum fac cameristele pe la hoteluri când schimbă lenjeria.

— A, nu! E a mea, abia azi m-am boierit. Până acum am dormit pe jos. Şi n-a fost rău deloc. Nu te superi c-o să mai rămân şi eu aici o vreme?

— De luat la bătaie n-o să ne luăm. Val era şi destul de solid (începând acum să se plimbe şi el prin cameră), nu înalt, dar îndesat, muşchiulos, impresia pe care o lăsa era de mare vitalitate. Călca apăsat.

Tudor se apucă să-şi despacheteze lucrurile. Îşi scoase întâi costumul de haine, „cel bun”, era singurul de altfel, îl netezi cu dosul palmei şi-i agăţă în cuier. Umeraşe nu erau, pantalonii îi atârnă de o ramură a cuierului, haina de alta… Dădu să-şi scoată şi cămăşile… Observă că sunt cam murdare (mai avea doar una călcată) şi le vârî înapoi, închise şi-l duse într-un colţ. La fel sacoşa, care acum i se păru mai uşoară.

— Ţi-ai adus tot bagajul? întrebă Val. Merg eu să te ajut, dacă mai ai.

— Mi-am luat tot… şi cu ei ar fi mai avut loc.

Se duse la celălalt geamantan şi-l desfăcu demonstrativ.

— Pământ! zise Val.

— O să m-apuc de cultura pământului.

— Dar ai zestre serioasă, eşti bun de-nsurat.

Val se duse şi dete şi el plasticul la o parte de pe grămada lui de lut, care se afla la „picioarele” saltelei sale. Nu se uscase, încă mai era bun de modelat.

— Şi eu mi-am adus partea mea de moşie!

Începură să râdă amândoi.

— Am înţeles, zise Tudor, bine dispus, tu eşti sculptorul. Îşi amintise că Adrian îi vorbise de el.

— Deocamdată eu o să cultiv flori… Le pun aici la fereastră. O vază văd c-avem.

— Nu, să nu te-atingi de ea! E tot pentru flori, dar mai delicate…

Se duse şi, cu o grijă de bijutier, scoase un fir de păr lung de aproape un stânjen, cum i se păru lui Tudor, care se uita nedumerit.

— Tot ce jumulim punem aici, zise Val. Pentru zile negre. Un alt hohot de râs din partea lui Tudor, care pricepuse şi găsea că Val e plin de haz.

— Precis, n-ai servit masa, şi eu tocmai aşteptam pe cineva cu care să mă-ndemn. Val aprinse focul în sobă, scoase bucata de flax care-i mai rămăsese, şterse de grăsime c-o poezie a lui Adrian două farfurioare, singurele existente („preferi farfurie adâncă ori plată?”), şi puse masa. Flaxul prăjit e-o nebunie, zise Tudor, cu gura plină. Chiar îi era foame.

— Mie-mi spui? Eu numai asta mănânc de două luni, de trei ori pe zi, dimineaţa, la prânz şi seara. Am meniu fix şi nu mă hotărăsc să-l schimb. A, băutură, uitasem, scuzaţi. Luă o sticlă goală care era pe masă, merse la chiuvetă, o clăti şi-o umplu cu apă. Îţi place apa din Bucureşti?

— E bună, nu e ca vinul. Trase fiecare câte-o duşcă.

Val îi spuse că dacă n-are mobilă îi cedează salteaua. Intenţiona s-o pună peste madame Recamier, căreia i se vedeau toate coastele, dar i-o oferea cu plăcere. Tot se gândea el demult să-şi aducă nişte pietre în pat, să doarmă pe pietre ca în antichitate, pentru a se căli, că avea impresia că dă semne de necălire. Însă când găsise pietrele, nu avusese pat. Acum se va mulţumi şi cu nişte arcuri sărite. Iar pentru Tudor salteaua era foarte bună. La iarnă nici n-o să-i fie frig, pentru că va sta focul aprins toată noaptea şi fiind lesne de manevrat o s-o poată trage la orice oră din noapte când mai spre sobă, când mai departe de ea. Îl întrebă de asemenea dacă fusese vreodată în peţit. La răspunsul negativ al acestuia, îi spusese că nu-i nimic, deşi dac-ar fi avut ceva experienţă n-ar fi stricat. Îl rugă foarte mult să meargă cu el, ca martor. Tudor se gândi că însurătoarea ar fi fost o soluţie, poate Val pune mâna pe vreuna cu casă şi-i lasă şi patul.

— Are ceva zestre? întrebă, făcându-i cu ochiul.

— Nici n-aş lua-o altfel. Are, are… un soţ de doi metri. Altfel, nici n-aş lua-o, repetă el. Însă mai mult nu-i spuse, iar Tudor se ocupă ca de-o glumă. Cum până la 4 mai era timp, se trânti pe