— Şi lucrurile mele?

— Sunt aici. Deschise o cămăruţă, mai mult o debara, situată sub scara care urca la etaj şi acolo se aflau într-adevăr lucrurile lui, mai multe legături cu boarfe, rufe, multe hârtii şi cărţi.

— Şi geamantanele?

— A, erau ale dumneavoastră? Sunt în cameră.

Tudor se duse şi aduse cele două geamantane, care rămăseseră pe dulap; erau goale. Înghesui totul într-unul, gândind c-o să-l ia el, şi pe celălalt, aşa gol, i-l dădu lui Miţache.

— Ai fost inspirat, îi zise, tot n-aveam eu cu cine să-mi car boarfele. Mă ajuţi?

— Bineînţeles. Îi dădu geamantanul gol. Îşi aduse aminte că mai avea o sacoşă cu cărţi în dulap. Se întoarse şi-o luă. Ar fi trebuit să le ia la mână – poate cu ocazia asta mai arunca din ele – şi să le mute în geamantan. N-avea însă chef de umblat prin hârtii vechi – unele erau manuscrise de-ale lui încă de pe când era elev, precum şi răspunsuri de la revistele la care încercase să publice.

— Chiria e plătită? întrebă el.

— Totul e la zi. Să mai treceţi p-aici.

— Şi unde mergem acum? întrebă Miţache. Dacă n-ai unde, poţi veni la mine. Stau la o doamnă foarte cumsecade (şi în şoaptă) şi se cam dă la mine… însă e prea în vârstă… are 37 de ani! I-aş explica şi-ar accepta… pentru câteva zile…

— Ce să caut la tine? Am locuinţă, tocmai de-aia m-au dat afară… pentru că am primit repartizare pe o cameră cu un coleg al meu… el s-a mutat mai demult, dar eu voiam s-o mai lungesc pe-aici. Era mai comod. Camera aia e absolut goală!

Nu luară un taxi – nu prea avea bani şi nici nu era departe. Averea lui – destul de uşoară. Stăteau în faţa vilei – era o casă splendidă boierească, de altfel întregul cartier arăta aşa, aproape la fiecare 5-6 case la poartă se afla o gheretă în care era postat un miliţian. Tudor chibzuia pe unde s-o ia, ca s-ajungă mai drept. Atunci, de după colţul străzii apăru o căruţă, lucru rar întâlnit în Bucureşti, bineînţeles, şi mai ales în cartierul acela – se gândi însă imediat că avea autorizaţie – şi căruţaşul striga ca la ţară: „Pământ de flori!” Ajunse în faţa lor şi pentru că nu mai era nimeni pe stradă, în afară de miliţianul postat puţin mai încolo, opri şi-i întrebă: — Nu vă trebuie niţel pământ de flori?

— În ce să-l punem, în palmă? zise Tudor.

— Sunteţi tineri, ar trebui să vă placă florile, insistă omul. Îl dau ieftin.

„Ţăranul a avut ghinion azi, se gândi Tudor, n-a vândut nimic… Cine mai cumpără azi pământ? Chiar şi pământ de flori? Cine mai cultivă azi o floare?”

— Iau şi eu, zise, numai dacă-mi promiţi că nu e greu.

— Nu e greu, domnule, cum să fie greu, nene? se miră omul. E doar pământ de flori! Gras ca untul!

— Atunci umple-mi geamantanul ăsta.

Desfăcu geamantanul cel gol şi „negustorul” i-l umplu, umblând cu mare delicateţe, luând cu pumnul şi căutând să nu verse un firicel, ca şi când ar fi fost vorba de aur curat, nu de bălegar.

Tudor îi plăti vreo zece lei – atât ceruse, nu se tocmi – şi-i spuse lui Miţache: La casă nouă, cum putem merge c-un geamantan gol? De fapt, se gândise să sădească într-adevăr flori în oale mari, pe care să le pună la fereastră. Văzuse camera dinainte şi ştia că are o fereastră imensă.

Drumul nu era lung, într-adevăr, dar, oricum, după vreo zece minute de mers, începu să simtă greutatea, apăsarea „averii”. El ducea geamantanul cu lucruşoare şi sacoşa cu cărţi şi întreaga sa mişcare literară de până atunci. Inclusiv colecţia ziarului în care îşi publicase articolele. Miţache, care se arăta foarte tăcut, venea în urmă cu geamantanul cu pământ. Când ajunseră aproape de intersecţia cu şoseaua Ştefan cel Mare, făcură un scurt popas. Tudor, spre a mai schimba stilul de lucru, îşi luă geamantanul pe umeri. Nu prea cadra cu doi intelectuali subţiri. Râseră. De altfel nimeni nu se uită la ei, în jurul lor oamenii alergau grăbiţi în toate părţile, cu treburi, iar strada era plină de camioane mari, care se opriseră la stop, formând un convoi lung, şi cei de pe trotuarul celălalt, desigur, nu puteau vedea un tânăr slăbănog  care îşi cară geamantanul pe umeri ca pe o bârnă, împleticindu-se sub greutate. Iar chiar dacă l-ar fi văzut, nu s-ar fi mirat nimeni. În sfârşit, ajunseră. Casa părea pustie. Intrară în curte, apoi deschiseră o uşă mare şi se pomeniră în holul care arăta ca o curte interioară. Miţache puse geamantanul jos, iar Tudor, uitându-se să nu nimerească o altă uşă, bătu cu piciorul tare în ea. Îi trecuse prin minte că s-ar putea ca Adrian să nu fie acasă şi să fi luat cheia cu el. Asta ar fi pus capac întregii situaţii – atât îi mai lipsea pe ziua de azi, să stea să aştepte la uşă.

— Intră, se auzi vocea groasă, de om cu gutural.

Miţache deschise şi amândoi intrară.

— Oho! ce căsoi! făcu el.

— Pe cine cauţi? întrebă Val, care stătea lungit pe canapeaua lui ca un paşă, încercând să-i verifice rezistenţa şi dacă-i înţelege sau nu oboseala. Canapeaua era veche, arcurile se vedeau prin materialul cu care era tapisată, unul mai sus şi altul mai jos. Arăta ca o corabie veche.

— Sunt Tudor, spuse acesta… Adrian nu e acasă?

— Pe mine mă cheamă Val… înţeleg… eşti colegul care e repartizat aici.

— Da, făcu Tudor. M-au dat afară de la Cămin şi-a trebuit să vin… Miţache se prezentă şi el. Credea că are de-a face cu colegul de redacţie al lui Tudor şi luă ceremonia prezentărilor drept o farsă pe care i-o jucau lui. Se enervase că trebuise să-şi spună numele.

Trase o înjurătură. Val se uită lung, iar Tudor îi explică să nu se supere, că nimeni nu se luase de el… că nici ei nu se cunoşteau, îl arăta pe Val, şi… asta era situaţia…

— Bine!… eu plec… Te-am cărat până aici… dacă nu eşti