scornind diferite poveşti pe seama fetei, precum că ea i-ar fi mărturisit că e îndrăgostită de Miţache, îi fixa întâlniri la care acesta, bineînţeles, nu se ducea, dar trăia evenimentul ca şi când ar fi fost real. Odată s-a nimerit ca Tudor chiar să o cunoască pe fata respectivă – una din ele – şi a vrut să-i pună faţă în faţă. Miţache a fugit pur şi simplu. Apoi îi spunea că şi aia e o… poamă, fiindcă cineva nu ştiu ce i-a destăinuit despre ea. Una peste alta: Miţache nu cunoscuse încă „enigma” şi la vârsta lui era periculos. Trăia într-o perpetuă criză de adolescent întârziat, dar aceasta era ciudăţenia lui. Era sensibil – în adevăratul sens al cuvântului –, bolnăvicios de sensibil.. Excesele lui erau deci de cuminţenie, ca să zicem aşa, pe de o parte, şi de alcool, pe de alta. Deşi nu era propriu-zis un băutor. Problema era că nici nu mânca regulat, lua masa pe unde şi când se nimerea. Nici nu citea prea mult, ca să-şi ocupe creierii cu ceva, stătea aşa şi-şi rodea propriile nemulţumiri şi păreri, cum obişnuiesc unii să-şi roadă vârful mustăţilor. Altfel, era băiat bun, inofensiv şi, cunoscându-l bine, treceai peste ciudăţeniile lui, ba chiar te gândeai dacă această puritate, într-un fel, a lui, puritate de copil mare şi naiv, nu era cazul să fie dată de exemplu. Pe lângă el, Tudor se simţea uneori deosebit de prozaic, lipsit de vibraţie. Fetele îi plăceau toate de la A la Z, tocmai pentru că le cam dispreţuia. Predispoziţia lui spre persiflare, simţul acut al observaţiei găseau aici un câmp larg de aplicare. Poate că şi unele insuccese personale în această materie, unele eşecuri sentimentale, care proveniseră în parte tocmai pentru că, din capul locului, le privase pe iubitele lui de orice aură romantică, ori fără asta ele sunt moarte, ca grămezile acestea de frunze inerte… Erau aproape de Arcul de Triumf şi pe lungimea străzii, în parc, se vedeau grămezi de frunze din toamna trecută. Tudor se gândea acum la altceva.

Elanul primăvăratic din jur, care se ghicea până şi sub pavaj – gata să explodeze sub firele de iarbă ce presau din jos în sus –, îi crease un sentiment foarte acut al neîmplinirii. Îşi dădu seama că acesta se născuse mai ales din faptul că privise acele mormane de frunze putrede şi, prin asociaţie de idei, se gândise că se duce vechea generaţie – muriseră în ultima vreme câţiva din intelectualii de bază, şi noi ce facem, cu ce-o înlocuim? Apoi ce generaţie slăbănoagă mai e şi asta a lui, de-alde Burculeţ, care se lasă împuns, şi nenorocitul ăsta de Miţache, căruia viaţa îi scapă printre degete! (Îşi aminti ce tare îi tremuraseră degetele adineauri, ca şi când ceva i-ar fi scăpat încontinuu printre ele.) Vru să-i pună să mai facă o dată figura asta, dar se răzgândi. Şi, nici el personal, n-avea motive să fie prea mândru de sine. Îi fu ciudă grozavă pe modul lui bombastic de-a scrie.

— Ar trebui să ne dăm toţi cu pumnii în cap! spuse el cu glas tare, vrând să adauge: n-am realizat încă nimic, dar avem pretenţii absolute. Gândeşte-te la toţi colegii noştri!

— Bineînţeles c-ar trebui, spuse Miţache, mecanic, şi Tudor îşi înghiţi gândul, n-avea niciun rost să-şi mai răcească gura.

Găsi însă nimerit, ca să-şi mai învioreze prietenul, să deschidă o altă discuţie:

— Ţi-o aminteşti pe Doina?

— Doina Chirilă? tresări Miţache. Fusese una din stelele strălucitoare în jurul căreia se învârtise el multă vreme, nedormind şi visând-o cu ochii deschişi, ţinându-se de fusta ei, de la distanţă, ba chiar îndrăznind să-i dea mâna şi să-i spună câteva cuvinte. Fata însă se îndepărtase cu aerul unei prinţese care se fereşte să nu calce în băltoacă… şi călcase pe inima lui, în vârful picioarelor – avea pantofi cu toc cui –, dar apăsat! Miţache simţise apăsarea lumii întregi.

— Ei bine, s-a îngrăşat… are pe puţin 80 de chile, doi copii şi înclină spre escapade sentimentale! Închipuieşte-ţi la greutatea ei de-acum, cât de periculoasă e cea mai mică înclinaţie. Am văzut-o astă vară la Sinaia, era la un curs de specializare cu profesorii de limbă română… Ori era profesoară chiar acolo, n-am înţeles prea bine… M-a poftit la ea la şcoală, dar nu m-am dus.

— Pentru ea am vrut să te strâng de gât! spuse Miţache alb, dar pe Tudor nu ştiu de ce-l trecură fiorii. (I se adusese la cunoştinţă că Miţache, într-adevăr, a vrut să strângă de gât un vorbitor, la o şedinţă.) Spune drept, ce i-ai făcut? Hai, că acum mi-a trecut. Eu ţi-am spus că sunt îndrăgostit de ea şi tu te-ai dus şi mi-ai suflat-o.

— Eşti copil, nici n-am cunoscut-o… decât acum la Sinaia.

— Ai fost întotdeauna un porc… mi-ai suflat toate gagicile. Vorbea degajat, ca un fante de Obor, dar nu-l prindea poza.

Tudor, în loc de răspuns, oftă, ceea ce putea să însemne multe lucruri, dar nimic precis.

Ajunseră la Cămin şi abia acum îşi dădu seama că trebuie să-i facă vânt lui Miţache, pentru că el era obosit şi voia să fie singur, să poată medita. Avea de luat nişte hotărâţi importante. Nu ştia ce fel de hotărâri, dar intuia c-o făcuse de oaie la redacţie şi se impunea să facă ceva. Poate chiar va trebui să renunţe la Bucureşti, să plece undeva la ţară… din cauza unei muieri – zâmbi la gândul că Miţache mai bine i-ar fi strâns de gât „şefa” – dacă tot era el pus pe ştrengării.

— Tu ce program ai azi? îl întrebă, oprindu-se în faţa casei unde se afla „Căminul”. Eu aici stau.

— Vin cu tine… să mă întind puţin, zise Miţache, parcă am ameţeli.

— Poftim.

Intrară. Portarul însă îl opri, şi Tudor îşi spuse că acesta – un bătrân care ştia să fie foarte exigent cu străinii, dacă nu aveai inspiraţia să-i dai o sticlă de vin ori măcar un pachet de ţigări –, e iar pe drojdie şi vrea să-şi facă plinul.

— Prietenul meu – şi-i făcu cu ochiul. Nea Murgule, când ies, trec pe la Alimentara.

— Îmi pare rău, zise nea Murgu, dar am primit