— Ai sfeclit-o, îi şopti Ică Duţu lui Tudor.

Pe feţele tuturor se citea de altfel îngrijorarea, unii erau chiar speriaţi.

— Eu pot să mă retrag? întrebă Tudor, cu un calm forţat, care contrasta cu „situaţia”, când pricepu despre ce e vorba.

— Nu mai aveţi ce căuta în această redacţie, spuse Stoiceasca, vorbindu-i cu dumneavoastră, ca şi când l-ar fi respectat mai mult. Tudor se duse să-şi ia „materialul.”

— A, nu, acesta rămâne la noi! Se va ataşa la dosar, vă va urmări toată viaţa, chiar şi-n mormânt. Tudor insistă însă să i se dea, era munca lui, şi… voia să-l dea în altă parte. Nu se îndoia – zicea el – că în altă redacţie un astfel de material, scris frumos şi documentat, respectând ultimele indicaţii, care nu cereau altceva decât să ne inspirăm din viaţă, în altă redacţie, deci, va fi primit cu aplauze! (Pe buzele multora fluturară zâmbete.)

Tudor plecă fără reportaj, meditând că lui Burculeţ i-a fost scris să-l pască ghinionul şi după moarte… să-l „pască”, da, repetă el, bine găsit cuvântul „a paşte”… căci ghinionul de data asta i se prezentă tot sub forma unei patrupede, care poate să dea cu cornul.

Când ieşi din clădire, dintre maşini unde stătuse parcă ascuns, veni spre el prietenul lui de la Iaşi, Miţache Stanciu, care-l văzuse când intrase acolo şi-l aşteptase

— Eşti prost, de ce n-ai pus să mă cheme de la poartă, puteam să rămân în redacţie până deseară.

— Până deseară te-aş fi aşteptat aici, spuse Miţache, care arăta foarte necăjit şi avea un aer ciudat. Numai tu mă mai poţi salva. Miţache era un fel de corespondent la un ziar şi în ultima vreme nu ştiu ce se întâmplase cu el… Nu i se mai primeau articolele, nici poeziile, să meargă el şi să vorbească cu şeful de secţie. Ştia că acesta îl cunoaşte pe Tudor şi-l apreciază.

— Crezi c-o să asculte de mine? Totuşi, merse la respectivul şef de secţie al ziarului, îl prezentă pe Miţache ca pe cel mai bun prieten al lui, un excelent condei, şi-l rugă să aibă puţin grijă de el, să nu fie persecutat, din cine ştie ce motive de invidie. Fu ascultat până la capăt, omul din faţa lor era un tip serios, la locul lui, care însă îi spuse c-o să facă tot posibilul, nu se angaja adică să intervină de-a adevăratelea. Miţache, care stătea într-un colţ, trăgând nervos dintr-un muc de ţigară, dădu bună ziua şi ieşi. Gazetarul veni să-i conducă pe Tudor, până la uşă, şi rămaşi un moment singuri îi spuse că prietenul lui reprezintă din păcate un caz clinic şi că ar face bine dacă l-ar ajuta să fie internat într-un spital. Tudor râse.

— Vorbesc foarte serios, spuse gazetarul,. Dar Tudor râse şi mai tare.

— Îl cunosc de şase ani… aşa e el, ăsta e felul său. Fiţi mai înţelegător cu firile sensibile.

Miţache se ţinu acum după el şi-o luară pe jos spre centru. Era primăvară, aerul curat al parcului din apropiere îi făcea bine lui Tudor. La un moment dat îl opri pe Miţache şi i se uită în ochi. Apoi îi ridică pleoapele, aşa cum fac doctorii cu cei care suferă de nervi. Îl puse chiar să ţină mâinile întinse. Mâinile prietenului său pâlpâiau ca flacăra unei lămpi, care nu mai are mult gaz şi e gata să se stingă. Ochii lui, căprui, aveau o fixitate anormală într-adevăr… dar asta putea proveni şi de la oboseală prelungită, ori în urma unei stări de surescitare.

— De ce-mi faci aşa? îl întrebă Miţache, moale.

— Pentru că eşti nebun, aşa mi s-a spus şi vreau să mă conving.

— M-am prefăcut, ca să mă lase în pace. Am zis că mă doare capul, dar n-am nimic, pentru bucureşteni toţi care au un alt ritm de viaţă şi nu se pot integra infernului lor sunt cotaţi drept sifilitici. Nişte idioţi. Îmi vine să le fac un scandal monstru… îmi vine să…

Miţache se înecă de mânie, se enervase subit, cu un crescendo periculos, şi începu să tuşească. Tudor îi dădu cu latul palmei câteva lovituri în ceafă, nu prea tare, să-i treacă „înecul”, şi cu ocazia asta văzu cât de slab era Miţache, care se clătinase, aproape să cadă. Ştia că acesta duce o viaţă destul de dezordonată, încă de pe când era la Iaşi, student. Nu că ar fi făcut cine ştie ce excese, cu femeile. Ba dimpotrivă! În privinţa asta era un tip ciudat, nu ştia cum să se apropie de sexul frumos, pe care-l idolatriza de la distanţă, căzând într-un fel de contemplaţie maniacală. Punea ochii pe o fată, pe o studentă. O urmărea zilnic, îi afla orele de masă, dacă mânca la aceeaşi cantină, şi căuta să fie în urma ei la coadă (la anumite ore era coadă mare la cantina la care mâncau studenţii de la mai multe facultăţi). Apoi se aşeza la o masă vecină, evitând să stea chiar la masă cu ea, dar căutând s-o aibă mereu în faţă. Dacă îi întâlnea ochii, se roşea tot. Pleca după ea, chiar dacă nu reuşise să termine masa, şi urcau Copoul „împreună”, adică el mergea pe trotuarul celălalt sorbind-o din ochi, atent la fiecare gest al fetei, la fiecare discuţie întâmplătoare cu colegii întâlniţi în drum. Făcea adevărate crize de gelozie care nu-l lăsau să doarmă nopţi întregi când observa că aceasta – care habar n-avea că e „iubită” şi nici nu-l cunoştea – se arăta prea îngăduitoare cu vreun băiat, adică râdea la vreun compliment ori vreo glumă a acestuia. „Uite, curva dracului, cum se-nfige-n el!” exclama Miţache, iar când studenta îşi găsea în sfârşit vreun prieten (asta se-ntâmplă destul de repede de altfel, fiindcă Miţache ochea într-adevăr fetele cele mai frumoase, mai deosebite) şi-ncepea să se plimbe cu el de mână – să se fâţâie cu el încolo şi-ncoace – îndrăgostitul romantic se lua de beţie… tot aşa de unul singur, de cele mai multe ori, până când… găsea alta. Tudor, care ascultase multe confidenţe de-ale lui Miţache, încercase mai glumind, mai în serios să-l dezbare de „chestia asta”. Uneori se amuza,