pus să scrie ceva pe loc. Un reportaj de-o pagină de revistă lui îi lua aproape o lună, chinuindu-se îngrozitor, rupând câteva variante până ajungea la o formă acceptabilă… pe care o schimba la dactilografie… în timp ce dicta (nimeni nu-i înţelegea scrisul), bâlbâindu-se şi trecându-l năduşeala… oprind dactilografa din două în două cuvinte… să se mai gândească, spre marea enervare a acesteia, care se jura de fiecare dată că n-o să mai accepte să-i bată nimic dacă „nu merge totul şnur”. Materialul odată dactilografiat era luat acasă, făcut zob, cu zeci de săgeţi, ştersături, reveniri. Altă dictare „şnur”, altă refacere. Când ajungea să-l predea, Tudor era stors şi cu nervii la pământ, dar nu mai accepta nicio intervenţie din partea nimănui. Ori, şefa respingea din principiu articolele în prima formă, necitindu-le decât pe sărite şi făcând o mulţime de observaţii.

— Lăsaţi-mă-n pace… că mi se-nvârte capul, spuse Tudor. Sunt nedormit, am avut… probleme. N-am chef de nimic.

— Parcă cine are chef de ceva! Auzi, hai să ne retragem într-o cămăruţă şi-n două ceasuri predăm materialul, făcu Ică Duţu, care-şi pusese obrazul pentru el. Mi-am pus obrazul, spuse el. Aia e turbată rău, şi te are la mână. Nu-i mai da ocazii. De ce n-ai telefonat?

Tocmai atunci se deschise uşa şi-şi făcu apariţia doamna Stoicescu, „şefa”, care întârzia şi ea cât putea, spunând mereu că vine de la diverşi şefi ori organizaţii.

— Am fost sus, zise ea, în loc de bună ziua. Băieţi, într-un ceas trimitem totul la tipar. Şi dând cu ochii de Tudor.

— A, lume nouă? Cu ce treburi pe la noi?

— Lasă-l, dragă, spuse Ică Duţu, e obosit de pe teren… Nu vezi că e cu ochii umflaţi, a călătorit toată noaptea… Ne-a adus un material… ţâţă de mâţă! (Era felul lui plastic de a vorbi cu şefa, care-i fusese colegă cu ani în urmă.)

— Foarte bine, să-l vedem şi noi. Chiar acum am participat la o discuţie şi ni s-a atras atenţia că reflectăm foarte slab sectorul industrial. Unde e Adrian? O să schimbăm pagina de versuri… o amânăm şi plecăm toţi după declaraţii! Fiecare la câte o uzină, staţi de vorbă cu oamenii, găsiţi fapte interesante şi aspecte majore. Iar dacă mai avem şi pagina asta despre mineri… înseamnă c-o scoatem la capăt numărul ăsta. Dă-mi-o s-o citesc, zise ea întorcându-se către Tudor. Poate mai e ceva de abţiguit… şi e târziu.

— N-am fost în nicio mină – zise Tudor, sec.

— Cum? sări Stoiceasca. N-aud bine? (Adevărul e că nici nu prea auzea bine.)

— Ba da, aţi auzit bine… de data asta… aţi prins esenţialul…

Spre a evita o nouă ciocnire, ceilalţi făcură roată în jurul lor.

— Dragă… ştiţi… nu e cazul să facem iarăşi bâlci... zise Ică Duţu, uite care e situaţia: omul a fost în mină… Nu-l vezi că e plin de cărbune?… e cătrănit rău… Dar n-a apucat să definitiveze materialul… acuşi… într-o jumătate de oră e gata.

Atunci Tudor scoase din buzunar materialul celălalt, despre Burculeţ, pe care îl scrisese cu pasiune, un fel de poem în proză despre un tânăr intelectual din zilele noastre. (Îşi structura întotdeauna materialele pe câte-o idee-cheie, o metaforă mare.) Ideea era a unei migraţii inverse, mai ales a necesităţii unei migraţii, ca nişte păsări călătoare, care s-ar întoarce în plină iarnă înapoi, spre a încălzi locul cu respiraţia şi bătaia aripilor lor. Cei care cu diplomă de doctor, ori de profesor în buzunar iau calea satului, renunţând la diferitele avantaje ale unei cariere la oraş şi se duc să facă munca de pionierat sunt ca nişte cocori albi, nişte ibişi în Bărăgan, sau la Potloagele. Cam pe aici se învârtea condeiul autorului, totul era scris foarte frumos, inspirat chiar, te „prindea” – Tudor, el însuşi de la ţară, credea sincer în ceea ce spunea. Bineînţeles, partea „documentară”, care, ca ancora unei fregate zburdalnice, venea să fixeze totul, să-i dea stabilitate, era cazul lui Burculeţ, acest tânăr plin de avânt, un romantic realist. Se relatau diferite întâmplări din viaţa lui, pline de tâlc.

— Am acest material gata – zise el –, n-am stat degeaba pe teren. Cred c-o să meargă. (Se arăta întotdeauna foarte modest când îşi prezenta articolul, se îndoia de calităţile lui – formal –, încât dacă nu-l cunoşteai ai fi crezut că e capabil să-ţi accepte orice observaţie şi să ţi-l prezinte peste o jumătate de ceas refăcut complet, susţinând chiar contrarul celor spuse înainte.)

— Să nu-mi vii cu poezii… cu baliverne! zise Stoiceasca. Fapte de viaţă!

— Fapte de viaţă, repetă Tudor. Câteva momente, să mai pun nişte virgule. Se aşeză, îşi mai aruncă un ochi peste paginile scrise mărunt şi de data asta citeţ, apoi, la sfârşit, după un final care acum i se păru retoric, adăugă dintr-o răsuflare întâmplarea cu vaca. Adică, eroul lui cel pozitiv sfârşise lamentabil cu burta spartă de coarnele unei vaci şi chiar acum vine de la gară, unde l-a văzul în coşciug migrând de la ţară înapoi la oraş, spre a fi îngropat. Putea veni cu nişte întorsături de frază care să lase să se înţeleagă că e vorba de un caz izolat, că în mod intenţionat s-a ocupat de-o excepţie, pentru că în realitate există şi nu trebuie să ne speriem atunci când ne izbim de ele. Că nu toţi care merg la sate sunt împunşi, călcaţi în picioare de dobitoace (putea face şi-o glumă-două). Putea, mai ales, să schimbe titlul, care era „Pe urmele unui absolvent”.

Când fu gata, Stoiceasca ieşise, se dusese în biroul ei. Tudor merse şi fără niciun cuvânt îi puse explozivul pe masă. Ca şi când i s-ar fi luat o piatră de pe inimă, se simţi bine acum, uşurat şi plecă la bufet să ia un ceai. Când reveni în redacţie, peste o jumătate de oră, toţi erau strânşi într-o şedinţă fulger, condusă de Stoiceasca. Aceasta, în stare de mare agitaţie, vorbea într-una şi fâlfâia articolul lui, interpretându-l acum ca pe un document de-a dreptul duşmănos, făcut cu premeditare şi care o obligă pe ea, conducătoarea provizorie a acelei gazete, să ia măsurile cele mai drastice, pentru că atâta vreme cât va fi ea acolo, nimeni, dar absolut nimeni nu-i va putea