se gândi Tudor, amintindu-şi de o zeitate indiană, reprezentată cu patru mâini, două feţe şi un număr imens de sâni lăsaţi, care-i ocupau tot bustul, ca o eflorescenţă de muguri carnali. Ţiganca ceru pomană – cerere urmată de o lungă tăcere cam penibilă – şi dădu să plece. Atunci doctorul se ridică şi merse la ea, până-n uşa compartimentului:

— Ai copii? o întrebă el, privind-o cu atenţie.

— Ham, mânca-ţi-aş cerul gurii… Ham şasă puradei…

Doctorul scoase portmoneul şi-i dădu cinci lei.

Nici nu ajunseseră bine în Gara de Nord, şi toţi erau pe coridor. În faţa uşii se făcuse coadă. Când trenul opri, Tudor îl însoţi pe tatăl colegului său la vagonul de poştă, se interesă când avea tren, un tren care pleca peste o jumătate de oră, întrebă pe cineva cum putea fi transportat coşciugul şi trecut dintr-un vagon într-altul. De fapt, de toate aceste probleme, bătrânul tată, ce-şi găsise o utilitate care să-i scoată din toropeală, se ocupă cu mai multă aplicaţie decât el – Tudor trebui să constate că prezenţa lui mai mult îl încurca. Ceru funcţionarilor de la C.F.R. să-i dea oameni care să-i transporte coşciugul pe linia 5, la trenul care acum trăgea-n gară – întrucât, spunea el, cu glas destul de tare şi hotărât – mortul e plătit până la Vaslui. „Vorbeşte ca şi cum ar spune: «Acest sac de cartofi e plătit până la Vaslui»”. Îl întrebă dacă are bani de ajuns. Avea, nu ducea lipsă de nimic. Şi de altfel până la Vaslui totul fusese achitat, aranjat dinainte, pus la punct cu mare precizie. Totu-i mergea ca pe roate bătrânului, deşi când coşciugul fu transportat şi urma să ia drumul Vasluiului, domnul Burculeţ făcu această remarcă:

— Cel mai greu o să fie cu nevastă-mea… care nu vrea să creadă. În glasul lui era o nemaipomenită durere. „O să-i puneţi coşciugul în braţe şi n-o să aibă încotro” – se gândi Tudor. Ce-i trecea prin cap!

Punând piciorul în Bucureşti, îl luaseră însă şi pe el grijile, grijile personale, şi se grăbi să plece.

— Mă iertaţi că n-o să pot veni la înmormântare, zise el. Sunt reţinut aici în Bucureşti… În orice caz, să ştiţi că mă doare sufletul… Condoleanţe. Nu ştia ce să spună în astfel de cazuri. Se mai uită o dată pe uşa vagonului special, coşciugul nu se vedea, şi aşa se despărţi pentru totdeauna de bunul său prieten Ion Burculeţ, urându-i tatălui acestuia, care-i mulţumea frumos pentru tot, „drum bun!” (nu-i mai venise nimic în minte şi trebuia să mai spună ceva).

Când să iasă de pe peron, dădu nas în nas cu vecinul de compartiment. Era într-un grup mai mare şi probabil că mai aşteptau încă pe altcineva. Doctorul îşi ţinea” copilul de mână.

— Mă bucur că v-am cunoscut, îi spuse acesta aplecându-se spre el, de data aceasta îi şopti de-adevăratelea ceva pe care Tudor nu reuşi să înţeleagă, dar dădu din cap, răspunzând vag, mormăind mh! mh! pentru a nu mai fi obligat să lungească vorba.

— Mda da… bineînţeles.

Abia când să se urce-n troleibuz înţelese ce-i spusese doctorul, într-o aşa de mare taină:

„Şi pune mâna şi fă treaba aia!” Treaba aia erau copiii. Se duse direct la redacţie, deşi nu prea-i venea la-ndemână. Era în situaţia unui dezertor care se răzgândeşte (plecase precipitat de la redacţie, fugise mai bine zis) şi nu ştie ce-l aşteaptă.

— Oho! uite-l pe Tudor, sări vesel Ică Duţu, când acesta intră în birou. Vine din mină!

Ceilalţi colegi, Iosif şi Mitică, începură să râdă. Se ridicară de la mesele lor, unde scriau sau se făceau că scriu, aveau câteva foi în faţă, stăteau la şuetă şi numai când se deschidea uşa, de teamă să nu li se dea alte sarcini, se arătau cufundaţi în activitate. „Scufundaţi în activitate”, cum zicea Tudor.

— Ei cum a fost în mină? Nu prea ai o mină bună! Continuă Ică Duţu (ceilalţi iarăşi izbucniră în râs). Tudor era simpatizat pentru felul lui îngăduitor, colegial, umorul şi uneori sarcasmul lui, mai ales cu şefa. Aceasta era de fapt secretară de redacţie, dar ţinea locul redactorului şef, un om deosebit, care-l aprecia pe Tudor, el îl descoperise, dar acum fusese promovat într-o altă funcţie.

Tudor nu reacţiona decât când era călcat pe coadă, dar atunci riposta lui era de-o violenţă nemaipomenită. „Şefa” îl călcase pe bătături, fie din imprudenţă fie că nu-l agrea, îi era poate antipatic, pentru că i se părea că acesta nu-i acorda atenţie, „ori măcar respectul cuvenit.” De mai multe ori, Tudor se zburlise şi-şi arătase colţii, care erau foarte tăioşi, şi conflictul dintre ei era acum unul dintre subiectele de discuţie ale redacţiei. Desigur, toţi îi ţineau partea lui Tudor. Punctul culminant al „ciondănelilor” fusese cu o lună în urmă. După ce secretara de redacţie îi făcuse varză un material, Tudor îi spusese că habar n-are de ziaristică, ea personal n-a scris un rând, ce se mestecă? Aceasta se înfuriase şi-i întrebase: „Ştii cine sunt eu?”, la care Tudor spusese că ştie: „O oarecare, trecută la munca de jos, care în drum spre o altă muncă corespunzătoare pregătirii sale face o haltă la o revistă şi-şi dă aere.” Aceea ţipase, ameninţase că se duce imediat „sus” şi-i arată ea. El ieşise trântind uşa. Aşa plecase la Burculeţ, luându-şi concediu „cu de la sine putere.”

— Auzi, mă Tudor, spuse Duţu, fii atent. Şefa e turbată. A spus că dacă nu te prezinţi la redacţie în următoarele cinci zile te dă afară – ştii că nu glumeşte. Atunci, văzând că nu vii, am tras eu o minciună. Am zis că mi-ai telefonat de undeva, că voiai să vii, şi eu te-am trimis pe teren, la Vulcan. Să scrii un reportaj despre mineri. Revista e gata, mâine trebuie să plece la tipar, ţi s-a reţinut o pagină. Ai mai avea câteva ceasuri, ca să dai materialul. Ai fost vreodată în mină? Foloseşti datele astea ale mele, făcu Iosif, ai câteva cifre, câteva întâmplări… restul mai pui de la tine… doar n-o să te-nvăţăm noi. Te pricepi mai bine.

Tudor ar fi preferat orice – retrogradare, reţinere din salariu, chiar darea afară –, dar nu situaţia de-a fi