cu mâncare – fusese prevăzător – a întins un şervet pe iarba verde, a pregătit masa şi i-a poftit să mănânce pe cei din maşină. Le era într-adevăr foame, şi vorba unuia: trebuiau să facă ceva. S-au aşezat frumuşel jos pe ziare şi au început să înfulece. Aveau tot aşa pui fripţi, brânză proaspătă – caş, ouă fierte.

— Ia, domnule, un ou – îl mai îmbie el pe Tudor, pe care povestirea îl interesa foarte tare, dar doctorului i se păruse că se uită în gura lui. Tudor luă o jumătate de ou şi-o bucăţică de pâine. Şi să vezi ce-a urmat, continuă el. Acum Tudor se bucură de răguşeala lui – discuţia i se păru nu ştiu de ce „periculoasă”, adică, nu oricine avea nivelul s-o înţeleagă, să n-o interpreteze greşit – oricum, era bine că ăsta vorbea în şoaptă. Ar fi ieşit din compartiment, dar discuţia îl interesa realmente. Şi cum înfulecau ei aşa, sătenii de pe margine – şi lor le ghiorţăiau maţele – parcă începuseră să plescăie din buze, li se scurgeau ochii şi chiar au făcut câţiva paşi spre ei. Ăştia nu s-au speriat, stăteau şi mâncau mai departe. Un ţăran i-a privit lung şi a zis:

— Mâncaţi, ai?

— Mâncăm, bădie, ce să facem? a spus un tovarăş râzând, ne-a apucat foamea aici pe câmp.

Ţăranul a cercetat cu poftă ce era pe şervet, numai bunătăţi. Îi lăsa gura apă, se vedea. Zice:

— Puişor fript, ouşoare fierte… brânză proaspătă... ştiţi să trăiţi… ’tu-vă muma-n c…! La care ăia au izbucnit în râs – se aşteptaseră la orice, dar nu la o înjurătură românească… L-au poftit la masă. Au venit şi ceilalţi şi aşa cu vorba bună au intrat oamenii în gospodărie.

— Dacă o luau de la început cu răul, observă domnul Burculeţ… n-ar fi fost bine.

— Sigur că n-ar fi fost bine… ar fi agitat spiritele degeaba şi… n-ar fi fost politic! De-aia, de câte ori trebuie să mănânc şi altul pe margine se uită la mine, îmi aduc aminte de chestia asta şi mi se pare că ăla îmi spune: „Ştii să trăieşti… aşa şi pe dincolo!”

Terminaseră de mâncat, copilul se juca acum cu briceagul, deschizându-l mereu şi închizându-l, spre a auzi cum face „ţac”.

— Vezi, că te tai! îi dădu doctorul peste mână, luându-i jucăria şi băgând-o în buzunar. Asta nu e jucărie. Apoi strânse resturile într-un ziar pe care-l cocoloşi, deschise fereastra şi-i azvârli pe geam. Mi-e teamă c-a nimerit în compartimentul ălălalt – râse el. Uf! Ce curent! Închise geamul.

— Scriitorul v-a povestit toate astea? întrebă Tudor.

— Ce face?

— Adică cine v-a relatat întâmplarea cu sătenii şi prânzul tovarăşilor?

Îi venise-n minte să noteze acest „fapt de viaţă” în carnetul lui, poate-l foloseşte în vreun material, dar în caz că fusese chiar scriitorul cel care povestise însemna că-l şi folosise şi-l făcea inutilizabil.

— Chiar scriitorul? repetă el.

— A, nu… nu-l cunosc, un prieten al meu îi e amic... de la el o ştie, într-adevăr…

— Înseamnă că a şi scris-o, făcu Tudor, dezamăgit.

— Cum s-o scrie? C’eşti copil – spuse doctorul, într-un fel deosebit şi Tudor îşi dădu seama că-l cunoştea bine şi pe Caragiale. E doar scriitor mare – râse el – asta i-o povestise la o bere. Nu ştiu de ce nu se scriu lucrurile astea! se mirase în continuare, deşi tot el îi spusese cu o clipă înainte „C’eşti copil?” Puterea noastră constă în faptul că facem totul deschis, nu avem nimic de ascuns, însă când e vorba să reflectăm realitatea aşa cum ni se cere, tocmai de-asta ne ferim! Şi suntem foarte curajoşi la bere.

— Bună ar fi o ţuiculiţă acum! oftă domnul Burculeţ, fie ca să schimbe discuţia, fie c-aşa gândea. Tudor îl cercetă mai atent. Omul se mai destinsese, probabil că era nemâncat de două-trei zile. Nu ştiu de ce începu să spună ceva despre „fecioru-meu”. Doctorul ţinu însă să-şi termine ideea:

— Eu dac-aş avea talent – spuneai că eşti gazetar, nu? n-aş escamota lucrurile astea şi dacă-aş scrie un roman s-ar încăiera lumea pe el. Însă nu mi-a dat Dumnezeu, natura, dacă vreţi, darul ăsta. Dar parcă voiaţi să spuneţi ceva? se întoarse el către tatăl lui Burculeţ Ion, v-am întrerupt, mă iertaţi. Acesta îşi amintise ceva în legătură cu feciorul lui, profesorul, care nu putea trăi fără ciorbă la masă. Pentru el, ciorba – ori de carne, ori de cartofi – era sfântă, trebuia să simtă el cald în burtă. Felul doi abia dacă-l mânca, se sătura mai mult cu ciorba şi odată mama sa nu mai apucase s-o pregătească şi vine băiatul flămând din oraş, era-n vacanţă, şi zice: — Îmi e o foame de lup! Ce ciorbă-avem? Mamă-sa a avut prezenţă de spirit şi-a zis: de fasole! Ştia că-i place. — Bine, zice băiatul, trecem direct la felul doi, vreau să fac o experienţă să mă dezvăţ de-a mânca supe şi ciorbe, că asta mă împiedică de-a mânca ce e mai bun! Bătrânul – acum arăta într-adevăr ca un bătrân obosit – începu să râdă, cele povestite nu aveau însă niciun haz.

Tudor se gândi că în asemenea situaţii omul devine mai nesimţitor, într-un fel chiar se prosteşte, pentru o perioadă. E un truc pe care ni-l pune la îndemână natura ca să putem trece hopul, pentru că altfel ar trebui să înnebuneşti pe loc, ori o moarte de-asta neaşteptată ar atrage după sine sinucideri în serie. Ce rost ar fi avut, altfel, ca tatăl mortului să vorbească despre ciorba de fasole, care-i plăcea şi nu-i plăcea lui fecioru-su, când acesta se afla în vagonul de poştă în coşciug sigilat ca o scrisoare cu valoare declarată. Asta îi aminti de întrebarea aceea stupidă pe care unii reporteri le-o pun vedetelor de cinema: „Povestiţi-mi o anecdotă din viaţa dumneavoastră” – zâmbi amar. Domnul Burculeţ povestise şi el o anecdotă din viaţa băiatului său, dar fusese la fel de absurdă şi nepotrivită ca şi moartea acestuia.

Se apropiau de Bucureşti.

— Niciun controlor, spuse copilul, care nu prea vorbise până atunci. Puteam să venim fără bilet.

Apăru însă un fel de controlor imediat. Era o ţigancă destul de tânără, cu multe fuste şi sânii mari – multe ţâţe, cum