tocmai din cauza ineditului şoca, dar nu te făcea să râzi în niciun caz, ci parcă te punea pe gânduri. Până la urmă Tudor se convinse că olteanul din faţa lui meditase mult asupra problemelor acestora şi că trăia un fel de spaimă a autodistrugerii – pe plan mare, avea sentimentul scăderii populaţiei, ca unul care participă la deşirarea unui pulovăr de lână, vedea cum se duce coclete cu coclete, nici nu zăreşti în altă parte ghemul care se strânge şi i se pune un nod în gât. Mai ales dacă puloverul – să zicem – e însăşi casa lui. (Şi Tudor recurgea uneori la metafore forţate.)

— Sunteţi mamoş?

— Nu, şi-mi pare rău, deşi poate că asta e salvarea mea, pentru că aşa… cu ideile mele, m-ar lua unele femei cu pietre că nu vreau să le întrerup sarcina… m-ar lapida pur şi simplu, aici în English Park, lângă statuia lui Cuza. Râse, tot aşa în şoaptă, din cauza răguşelii. Poate că se şi vedea bătut cu pietre luate din pavaj de o ceată furioasă de muieri cu burta la gură.

— Domnilor, spuse el, prinzând pentru un moment şi ochii lui Burculeţ, eu când aud că cineva are o familie numeroasă îmi dau lacrimile. Uite, a venit la mine la spital un moşneag – sunt radiolog, răspunse el abia acum la întrebare – avea aproape 90 de ani, 87 adică, l-am întrebat dacă are copii, la mine nu scapă unul de chestia asta, şi mi-a spus; 115 suflete au rodit din sângele meu! Au sângele meu în vine… 115 suflete! spusese asta cu atâta mândrie, încât nu m-am putut stăpâni şi am sărit să-l sărut. Pentru că – se întoarse el către Burculeţ, şi continuă, ca şi când cu el ar fi vorbit tot timpul – să zicem că ai doar un singur copil şi-ţi moare într-un accident… ce te faci? La vârsta dumitale?

Lui Tudor i se făcu părul măciucă, se simţea vinovat faţă de nenorocitul părinte, că nu căutase să stingă la timp această discuţie, care nu-şi avea niciun rost – într-un fel încercase el să-i pună capăt, dar interlocutorul lui era pornit rău şi nu mai ştiu cum să aplaneze lucrurile.

Domnul Burculeţ se uită lung la medic, cu ochii lui mari şi tulburi, îl fixă câteva momente, ca şi când n-ar fi înţeles bine şi ar fi făcut eforturi să priceapă, apoi, fără un cuvânt, se ridică şi ieşi pe culoar.

— Ce s-a întâmplat? întrebă doctorul.

— Medicii ar trebui să fie şi psihologi, glăsui Tudor. A avut un necaz în familie, vru să-i spună despre ce e vorba şi cât de deplasată a fost peroraţia lui, dar se opri. I-ar fi dat încă un argument! În adâncul sufletului nu putea fi însă decât de acord cu omul, deşi lucrurile aveau mult mai multe faţete.

— Ce-o fi cu băiatul meu de întârzie? se arătă doctorul îngrijorat. Ia să vedem noi! Ieşi din compartiment şi se întoarse peste vreun sfert de oră cu puştiul, care luase briceagul. Pentru asta se dusese la rudele din vagonul celălalt. Doctorul coborî din plasa compartimentului o servietă mare şi cam soioasă, scoase din ea un pachet; învelit în ziar.

— Stai, mă, jos, aci! Şi ia ceva-n gură, că nu puseşi gura pe nimic nici azi-dimineaţă.

În pachet era un pui fript, nişte ouă, sare şi o jumătate de pâine. În ciuda faptului că nu era ardelean, tăie pâinea cu briceagul, n-o frânse. Începu să mănânce.

— Nu îmbuci şi dumneata ceva? îl îmbie el, cu gura plină. Uite, un cotoi. Îi întinse o pulpă de pui. Tudor refuză. Dar un ou?

— Nu, mulţumesc! Mă cam doare capul.

— Tocmai de-aia ia ceva… Şi către copil: – Dă, mă, fuga, mă Ionică, şi cheamă-l şi pe domnul de e cu noi aici.

— Lăsaţi-l, că e supărat tare… spuse Tudor… Tocmai… Adică… nu-i arde de nimic. I-a murit băiatul, domnule! E aci-n tren, sigilat!

— Îi! făcu doctorul, lovindu-se cu mâna peste frunte. Uliu! Ce făcui! De ce nu mă oprişi, frate? Băiatul, care ieşise între timp, se întoarse, spre mirarea lui Tudor, cu domnul Burculeţ, şi, spre şi mai marea lui uimire, acesta acceptă să înfulece ceva, înghiţi chiar cu poftă ce i se dădu. Tudor îşi aduse aminte că durerea morală măreşte apetitul – cum o constatase de mai multe ori… Nu pot, când se uită cineva la mine, nu-mi tihneşte, spuse doctorul, care era în fond foarte simpatic, ori mănâncă toată lumea, ori rabd şi eu! Asta îmi aminteşte de-o întâmplare, spusă de cineva, un scriitor… Zicea că… începu el pe ton de poveste… cu atât mai mult dădea impresia că spune un basm, cu cât vorbea tot în şoaptă, „cotoiul” de pui nu-i readusese glasul. Acum, cu ocazia colectivizării unui sat, nu se procedase cu destul tact – se mai fac şi greşeli – şi oamenii se cam burzuluiseră. Se adunaseră toţi laolaltă şi nu voiau să se înscrie… ba chiar vociferau. Putea ieşi o altă dandana! Dar unul mai cu cap zice: „Staţi, tovarăşi, hai să-i luăm altfel. Să-i lămurim.” Şi un grup de vreo 4-5 inşi într-o „Volgă” sau apropiat pe drumul de ţară, dar n-au îndrăznit totuşi să meargă chiar până la ei, s-au oprit aşa la o aruncătura de băţ. Au coborât din maşină şi au început să le facă semne prieteneşti din mână. Adică să vină să discute, să spună fiecare ce are pe suflet. „Poate aveau dreptate, i-o fi nedreptăţit adică cineva, să le spună lor şi să vadă împreună cum se pot aşeza lucrurile.” Cam asta voiau să spună gesturile lor îmbietoare. În acest grup se aflau de altfel nu numai oameni cu munci de răspundere directă, ci şi un scriitor mai în vârstă, un arhitect deputat, luaţi tocmai ca să le vorbească oamenilor mai pe înţeles. Ţăranii însă nu s-au apropiat, stăteau dincolo de şosea pe un fel de dâmb, nici nu prea vorbeau între ei, ceea ce le dădea un aer cam ameninţător. Şi asta a durat de dimineaţă până aşa pe la chindie. Nimeni nu se mişca de la locul lui. Şi atunci şoferul a scos din portbagaj un coş