biblioteca Nr.1
de cărți online gratis
Cărți » Filosofie » Marin Sorescu citește gratis romane de dragoste .pdf 📖 📕 - carte online gratis .Pdf 📚

Cărți «Marin Sorescu citește gratis romane de dragoste .pdf 📖». Rezumatul cărții:

0
0
1 ... 29 30 31 ... 183
Mergi la pagina:
omului. Acesta, dincolo de faptul că era nebărbierit şi cu ochii umflaţi — ceea ce putea fi dat şi pe seama drumului lung pe care-l făcuse –, se comporta ca şi când accidentul i se întâmplase unei rude mai îndepărtate, nicidecum unicului fiu, da, unei rude când poţi să-ţi arăţi compătimirea şi să suferi sincer, dar nu cine ştie cât. Sau aşa i se păruse lui Tudor? Aşa i se păruse, pentru că, pe drum, ajungând să-i cunoască mai bine, ajunse la concluzia că nici nu putea să se comporte altfel. După ce îşi văzu fiul şi-i privi câteva minute în tăcere, tatăl lui Burculeţ se interesă cu mult sânge rece de partea practică a situaţiei – ca şi când ar fi fost vorba de-un văr de-al doilea sau mai ştiu eu ce rubedenie. Cumpără coşciugul, florile – şcoala îi adusese şi ea o coroană mare –, ceru să i se dea de la spital actul şi cercetă dacă are toate iscăliturile, ca şi când lipsa unei iscălituri ar fi putut mări durerea ori agrava cumva catastrofa. Călătoriră în acelaşi compartiment până la Bucureşti, cosciugul fiind depus, sigilat, în vagonul de poştă. Nu discutară prea mult, moldoveanul, deşi vorbăreţ de felul lui, răspunzând monosilabic la câteva întrebări puse de Tudor, mai mult ca să spună ceva şi „să nu-l lase singur cu durerea lui”. Omul se uita pe fereastră, la câmp, urmărea stolurile de ciori, cerceta pomii care fugeau în urmă. În acelaşi compartiment mai era un domn, cam de aceeaşi vârstă, cu un copil de liceu – în orice caz, destul de mărişor pentru a fi dădăcit aşa cum făcea domnul. Aveau pesemne niscai cunoscuţi în alt vagon, de unde trebuiau să ia sau să ducă ceva, băiatul dădea să se repeadă până acolo şi era oprit, aşezat pe banchetă de părintele grijuliu: „Stai să încetinească trenul.” Când acesta opri într-o staţie, omul se duse şi-l trecu de mână în vagonul celălalt, să nu cadă printre tampoane.

— Mai aveţi copii? întrebă Tudor, muşcându-şi însă imediat limba, pentru că îşi dădu seama că tocmai această întrebare nu trebuia s-o pună… hic et nunc.

— O, da! Încă patru, ăsta e cel mic, răspunse omul, bucuros să intre în vorbă. Dumneavoastră?

— Nu sunt însurat, îngână Tudor, roşindu-se. Era prima dată când i se punea o astfel de întrebare. În general arăta el însuşi ca un băieţel de liceu, nimeni nu-i dădea vârsta.

— Puneţi mâna şi vă însuraţi! reluă insul cu o energie neaşteptată… că ne ducem dracului! Acum cât puteţi face copii, daţi-i drumul! Eu am cinci – să-mi trăiască! Şi nu mai e material, că tot aş mai face vreo doi-trei. Toţi ne-au luat-o înainte! Avea probabil vreo laringită că vorbea răguşit – mărturisi că răcise – ori cuvintele abia şoptite contrastau cu energia pe care o punea să le pronunţe. Era de altfel un om cult, Tudor se convinse de asta, şi mare patriot. Femeile de astăzi, spuse el, de la noi… unele, dau dovadă de multă inconştienţă. Ar trebui să le deschidă cineva capul. Sigur că e mai comod să te duci la serviciu dimineaţa şi să te întorci la prânz fără nicio altă grijă decât masa ta şi a bărbatului, dar asta în primii ani. În primii zece, să zicem. După aia, te pomeneşti că începi să suferi de singurătate, începi să scârţâi, şi bine-ar fi să fie cineva lângă tine, să te ocupi de creşterea cuiva.

Spunea asta cu o mare pasiune, ca şi când ar fi aşteptat ca pledoaria lui să aibă un efect imediat asupra lui Tudor şi acesta să sară din tren şi să se repeadă la una. (Tudor zâmbi.) Pe de altă parte, faptul că vorbele lui erau şoptite, le conferea nu ştiu ce putere. Ţi se înfigeau în cap. Cunoştea populaţia aproape a tuturor ţărilor din Europa şi când Tudor mai îngână şi el câte ceva, venea cu statistici şi cifre.

— Francezii, 50 de milioane – şi n-au nici pe departe bogăţiile noastre naturale. La noi înainte femeile năşteau cât puteau, făceau 6-7 copii, mai ales cele de la ţară – şi-aşa am rezistat. Iubindu-ne. Sublinie cuvântul şi chiar îl repetă. Iubindu-ne, că nu poţi folosi un alt cuvânt, am trecut şi de huni, şi de avari, şi de tătari, şi de turci, şi de… toţi! Era destul de tare şi-n istorie. Ştia şi anii tuturor bătăliilor şi venind vorba de Ştefan cel Mare îi spuse lui Tudor – şi se adresa şi domnului Burculeţ, dar acesta rămânea absent, părea că n-aude ce se vorbeşte, continua să se uite pe fereastră – un fapt care-l uimi. „Vorbeam adineauri de americani, zise el, că se spune că au un nivel de trai mai ridicat. Ştii dumneata cui datorează ei acest nivel, şi însuşi faptul că există?” Tudor nu ştia.

— Cui?

— Să-ţi spun eu: nouă. Mai precis: lui Ştefan cel Mare. Pentru că, reluă el, văzând faţa mirată a lui Tudor, câţi turci a tăiat el numai la Vaslui? 500 000! Cifra o dau istoricii. Închipuieşte-ţi dumneata că această jumătate de milion de flăcăi zdraveni n-ar fi pierit în luptă, s-ar fi întors acasă şi s-ar fi pus pe făcut copii. Ştii cum erau legile acolo: fiecare avea dreptul la mai multe soţii. Dacă-i rămânea una stearpă, făta ailaltă, dar puteau făta – iertaţi-mi expresia, sunt doctor şi limbajul nostru e mai direct – toate patru, cinci odată. Mai mureau de molime, tot ar fi rămas câte cinci copii de căciulă, să zicem.

— De fes!

— De fes! râse doctorul şi 500 000 înmulţit cu cinci fac 2 500 000. Iar ăştia, la rândul lor, s-ar fi triplat în câţiva ani… şi ar fi tăbărât tot puhoiul ăsta asupra Europei. Nu mai rămânea nici picur de franţuz, de neamţ, de spaniol, de englez, olandez şi acum în America ar fi fost turcii… pentru că după aia ar fi trecut în America.

— De-aia ar trebui să-i facă americanii colac lui Ştefan cel Mare? întrebă Tudor.

— De-aia… ei şi ceilalţi… pentru bătăliile lui, că a ţinut piept.

Bine, teoria părea extravagantă, însă într-un fel nu era lipsită de interes şi poate

1 ... 29 30 31 ... 183
Mergi la pagina:


Recomandat pentru o lectură plăcută: ➾