predea „bazei”, care se afla la Craiova. Cu ele s-ar fi însămânţat nu ştiu câte hectare de pământ dinspre Dunăre, spre a fixa nisipurile. Acţiunea era frumoasă, iar pentru copii, care voiau să mai scape de geografie şi matematică, o adevărată pleaşcă. O plăcere să urci „Prodiştea”, un munte în miniatură. Prin salcâmi păştea; – mai mult ca să facă mişcare, iarba nu era încă „grasă” – o cireadă de vite, a satului – boi cu tălăngi, care făceau să vuiască pădurea. Când turma de copii a ajuns în dreptul lor (se purtau exact ca o turmă, glasurile lor ascuţite, scăpate de surdina celor patru pereţi ai clasei, răsunau mai tare decât tălăngile), văcarul tocmai se căznea să dea sânge unui viţel, care era cam trist. Se sângerase pur şi simplu. Îl apucase de grumaz şi cu un briceag încerca să-i taie din sfârcul urechii, să lase sânge. Văcarul era destul de voinic, un flăcău care trecuse glonţ pe lângă şcoală, nefiindu-i dragă cartea (profesorii mai în vârstă şi-l amintiseră numaidecât), dar care îşi iubea „meseria”. Viţelul, şi el măricel şi cu forţă, nu prea voia să stea, nu se considera probabil „sângerat” – ori ca şi copiii care nu vor să înghită o doctorie decât cu nuiaua – flutura din cap şi mergea cu băiatul târâş. Burculeţ sărise să-i ajute, prinzând zdravăn vita de cap. Văcarul îi crestase urechea în două locuri şi-acum o bătea cu o nuia să se scurgă sângele… Tocmai în momentul acesta una din vacile care erau în preajmă şi se făcea că paşte – pândise momentul – s-a repezit ca turbata izbindu-l cu-atâta forţă pe tânărul profesor, încât cornul i-a intrat în burtă până la „prăsele”, ca să zicem aşa, iar vita, încercând să-l scoată, a mărit rana, spintecându-i pur şi simplu burta. Când şi-a scos cornul, i-au curs măruntaiele profesorului, le adună de pe jos, maţe pline de sânge, ca la Toma Alimoş, pe care îl predase copiilor chiar în dimineaţa aceea la prima oră. Căzuse într-un lac de sânge, toţi rămăseseră cu gura căscată… dacă ar fi avut cineva prezenţa de spirit să intervină, oprind hemoragia, poate era salvat. Văcarul s-a apucat să bată vita, şi Burculeţ, care se căznea să se ridice, făcând să-i gâlgâie şi mai tare mijlocul, spunea „că nu e nimic”, o să le explice el totul la dirigenţie. Copiii se strânseseră în jur, galbeni de spaimă şi totodată plini de curiozitate, şi sentimentul didactic înnăscut al tânărului profesor se simţea dator, chiar în momentul acela, să reacţioneze ca la cine ştie ce demonstraţie practică, a cărui bază teoretică urma să fie lămurită la tablă, cu creta în mână, ulterior. Tudor, care se ţinea în preajma unei profesoare tinere cu care găsise un subiect interesant de discuţie, văzuse scena de departe, dar nu-şi putuse închipui gravitatea situaţiei. Dacă cineva crede că spre a vedea o coridă trebuie să se ducă tocmai în Spania, se înşală amarnic, încercase el să glumească. Ajuns la faţa locului, înţelese imediat, şi primul gând – ca să vezi ce egoist e omul! – fu că i s-a dat peste cap tot materialul. Burculeţ fu dus la dispensar pe o targă de crengi, dispensarul fiind bineînţeles închis şi moaşa pe teren ori şi ea la muncă voluntară, apoi cu o căruţă luă drumul oraşului, câteva ore bune de hurducături – el îşi pierduse de mult cunoştinţa –, după care deceda chiar în prima zi de spitalizare. (De ce nu l-aţi adus imediat cu avionul sanitar, ar fi putut fi salvat?! ţipase la moaşa comunală medicul de la urgenţă. Toate sunteţi nişte inconştiente, acesta era caz de adus cu căruţa? Moaşa, însă, care, de altfel, n-avea decât vina că nu ajunsese la dispensar decât după câteva ore bune, fiind în celălalt capăt al satului, îi spuse: Dumneavoastră bateţi câmpii, mă certaţi degeaba, cine-a pomenit avion sanitar în comuna Gaia? Ştiţi unde se află această comună, în ce văgăună trăim? Nu mă interesează! Nu mă interesează! ţipa doctorul, dumneata trebuia să te faci avion!) (Poftim discuţie!)

De aici, în coşciug ieftin, de brad, sigilat frumos, Burculeţ luase drumul Moldovei, al târguşorului său natal, plâns de toţi copiii cărora le fusese profesor şi de „toate păsările din pădurea Murgaşului”, cum se exprimase o fetiţă; sughiţând şi ştergându-se la ochi cu coada unsă cu gaz. Tudor îşi urmase prietenul la spital, uzase de toată autoritatea pe care i-o dădea „funcţia” lui – ca şi când ar fi fost cine ştie cine –, dar spunând că e de la Bucureşti, de la gazetă, asta impresiona pe câte unul, pentru a se face tot ce e omeneşte posibil ca să-l salveze – „Să se aducă medicamente din străinătate”, îi sugerase el disperat directorului spitalului, „da, din străinătate, dacă e cazul… Vă obţin eu aprobarea… vorbesc la…!” Directorul ascultă, dădu din cap… se plânse că n-are fonduri şi se duse să se ocupe personal de pacient. Veni însă destul de repede înapoi din sala de operaţie. Tudor îl aştepta în cabinetul lui. „Nici n-a mai ajuns la noi cu toate maţele, cu toate organele – spuse, în timp ce se spăla pe mâini, săpunindu-se  bine. I s-au pierdut pe drum.” (Această constatare îl făcu pe Tudor să se cutremure.)

Peste o zi sosi şi tatăl defunctului. Se apropia de cincizeci de ani, dar arăta parcă mai bătrân, părul îi albise de multă vreme, avea barba nerasă de câteva zile – şi ea tot albă – şi în general făcea impresia funcţionarului necăjit şi de treabă, de provincie, care umblă cu pantofii scâlciaţi şi ponosit pe uliţe, neuitând însă să dea bună ziua şi să se oprească să schimbe două-trei cuvinte cu oamenii. Nu era un funcţionar oarecare – află Tudor – era şi el tot învăţător. Deci pasiunea educaţiei exista în familie, ţinuse să-şi vadă fiul mai mare decât el, profesor. Tudor se aştepta la vreo scenă de disperare, cum citise în cărţi, să-i vadă smulgându-şi părul din cap, să ţipe tare, îl surprinse însă simplitatea durerii