se umflă gârlă, sunt şi astea, dacă vrei, dar, uite, şi-i arătase drumul desfundat. Ăsta e drumul, trebuie asfaltat”. Înscrierile în gospodărie nu se terminaseră şi aici romantismul se împletea cu unele situaţii mai dramatice. Burculeţ povestise cum un sătean se ascunsese pe câmp sub o cârstaţă de grâu şi l-au găsit acolo, mort, după vreo săptămână cu boabele scuturate în barbă. Tudor îşi notase şi asta. Moartea ţăranului ascuns sub snopii de grâu, inclusiv. Dar în materialul lui apărea cumva transformată moartea, adică nu murea, căci era găsit de tânărul profesor şi lămurit, mai bine zis scos din leşin şi adus pe calea cea bună. Nu-i citise asta lui Burculeţ de jenă, el ar fi înţeles mai greu cum e cu tipicul. Şi – ca să fim drepţi – tot de jenă nu se dusese în satul lui, foarte încleştat, în momentul acela, tot pe tema pământului, şi sătenii ar fi venit la el să le ţină partea, ca unul care-i cunoaşte, şi ce parte putea el să le ţină? „Mă ud pe el de pământ – spusese, unul din comuna lui, în urmă cu un an –, dar de dat nu li-l dau, nici aşa ud. Ce, sunt eu dator la stat?” În astfel de probleme era băgat Burculeţ, plus şcoala. Oamenii îl îndrăgiseră, că punea suflet, dar nu aşa, prosteşte, cum făceau alţii, străini, pe care nu-i durea că ţăranului o să-i fie mai bine ori mai rău. Burculeţ le spunea cinstit că acum trebuie să-i dea chiar fără să-nţeleagă, după aia, când se mai uşurează, o să le explice el, sau alţii, sau Dumnezeu mai ştie cine şi abia atunci or să vadă ei unde era hiba cu pământul acesta moştenit din moşi strămoşi. „Măcar dacă ni-l ia, să-l mute de-acolo, domnule, să nu-mi mai văd locul meu tot acolo, că turbez”, îi replicase unul. „Nu numai c-o să-i vezi, dar tot dumneata va trebui să te duci să-l lucrezi în fiecare dimineaţă.” „Aşa ca la sârvici? Hă, hă, i-auzi, bă, Constandine, c-o să ne facem funcţionari pe Prodişte.” „Şi măcar o să ne dea ăştia doi lei pe zi?” „Doi lei şi-o ceapă spartă cu capul când o să te dai cu el de pereţi”, replicase Constandin. Tudor asista şi el la astfel de scene, însoţindu-l pe Burculeţ, care îl lua drept martor „că nici dumnealui nu ştie mai mult”, dar măcar a înţeles esenţa. De fapt, Burculeţ trăia cinstit o „cotitură” „avea discuţii cu Tudor seara, îi părea bine că e revoluţie şi le mai pică şi rău la stomac unora, chiar lui, dar când o să înţeleagă definitiv atunci totul va fi limpede ca lumina soarelui. Şi va fi mândru c-a apucat momentele astea. Erau lucruri la care şi Tudor trebuia să mai mediteze încă, dar Burculeţ intrase până la genunchi în problemele satului, pe care le consideră ale lui, personale. Tot la partea „romantică” treceau balurile intelectualilor, participase şi Tudor la unul. Mersese vreo 15 km pe jos, împreună cu Burculeţ, până într-un cătun, unde o soră mai tânără organizase un „ceai”, în holul dispensarului. Cânta un patefon şi vreo zece perechi dansau după nişte plăci vechi de vreo 20 de ani, foarte uzate şi demodate, iar când acul patefonului intra într-un şanţ prea adânc şi se învârtea tot acolo, trebuiau să-l schimbe cu mâna. Fetele erau educatoare, moaşe, fiica miliţianului, care se pregătea să dea la liceu (dăduse o dată şi nu reuşise), fireşte, nu prea pretenţioase, dar atât Burculeţ, cât şi Tudor, care fusese prezentat ca „venit special de la Bucureşti”, nu avuseseră prea mare succes. Pe Tudor moaşa îl refuzase – pretextând că e foarte obosită, a avut câteva naşteri în ziua aceea („De câte ori o fi moşind pe zi?”), se mai odihneşte dansul acela, iar când o invitase o jumătate de oră mai târziu se pomenise luat de piept de un individ negricios, foarte vânjos şi arogant: „Uite ce, ai fi dumneata de la Bucureşti, dar cu stimata domnişoară dansez numai eu!” Din asta putea ieşi şi o bătaie – era „material” de-o bătaie, ca să vorbim în limbaj gazetăresc –, dar Tudor, slab şi pirpiriu de felul lui, nu era omul „conflagraţiilor”, îşi ceru scuze, spuse că nu ştiuse, n-avea de unde („Comoara e păzită de balaurul cu şapte capete”). Ca să nu aibă timp să reflecteze prea mult asupra situaţiei, cam penibile, şi să cadă în pesimism, se dusese la o fată care stătea pe margine, o frumuseţe nu era desigur, şi-o întrebase dacă n-ar dori să danseze. — Nu, nu putea dansa „momental!” Mai târziu, observă că într-adevăr nu putea dansa întrucât era şchioapă, dar nu înţelese de ce acel „momental!” Dansase până la urmă cu una luată de pe scaun şi era mai înaltă cu o jumătate de metru şi-i venea cu nasul pe la sâni. El, ei. Se întorseseră spre ziuă, obosiţi, plini de praf, el cu mirosul de sâni copţi în ţest, făcând iarăşi drumul acela lung şi fără sfârşit pe jos. Dar toate astea-s fleacuri! Esenţialul era că Burculeţ fusese împuns. Drama s-a petrecut pe câmp. Toată şcoala era scoasă la cules de teci de salcâm, pentru plantaţii, se primiseră dispoziţii. Burculeţ se dusese şi el, cu copiii. Salcâmii se aflau în marginea unei păduri seculare, care ocupa un deal întreg, unde se aflau şi lupi (măcar dacă l-ar fi mâncat un lup, ar fi fost mai bine!), se auzeau iarna urlând. Versantul de răsărit al dealului care „dădea” într-o vale frumoasă în sălbăticia ei, şi de unde începea pădurea Murgaşului, fusese năpădit de salcâmi. Crescuseră în câţiva ani, cu avântul vegetaţiei din junglă. Păstăile lor, semănând întrucâtva cu cele de fasole, dar mai pirpirii, bineînţeles, mai subţiri, erau pline de mici grăunţe, ca un mei. Stăteau pe crengile lipsite de frunze, sunau când bătea vântul şi se iroseau în zadar atâtea seminţe. Şcoala nr. L din Caia trebuia să culeagă nu ştiu câte kilograme şi să le trimită la Şimnicul de Sus, unde era inspectoratul, acesta urmând să le